Era o dimineață friguroasă de noiembrie. Oameni grăbiți, fețe reci, cozi la covrigării. Printre ei, aproape invizibil, un bătrânel în palton vechi și pantofi scâlciați scotocea în tăcere într-un tomberon de la marginea trotuarului. Nu cerșea, nu spunea nimic. Doar căuta.
Larisa, o tânără de 23 de ani, tocmai ieșise de la metrou. Avea în mână un covrig cald, proaspăt cumpărat. L-a privit pe bătrân, apoi – fără să ezite – s-a apropiat și i l-a întins.
– Poftiți, e cald…
Bătrânul a luat covrigul cu mâinile tremurânde și a zâmbit ușor. Dar n-a mușcat imediat. A spus doar atât:
– Știi… acum 40 de ani, eu eram medicul-șef al acestui oraș. Azi… îmi caut mâncarea printre coji de mere.”
Larisa a rămas blocată. N-a știut ce să spună. A stat lângă el minute în șir, ascultându-i povestea. Cum a pierdut totul: soția, casa, pensia. Și cum nimeni nu-l mai întreabă nici măcar dacă trăiește.
Și totuși… bătrânelul zâmbea. Nu pentru covrig. Ci pentru că, pentru o clipă, cineva l-a văzut.