Exact atunci s-a oprit.Calul a foșnit ușor din urechi, simțindu-i încordarea, dar Radu nici nu l-a simțit.
Gabriela era acolo, aplecată peste un braț mare de lemne, cu rochia ei simplă, prinsă sub burtă.Se vedea clar că sarcina era mare, aproape de sfârșit.Și ceva din privirea ei – încăpățânată, dar obosită – l-a lovit în inimă ca o cărămidă.
Radu a coborât încet de pe cal.Valentina, elegantă și impecabilă chiar și în șa, a încremenit.
— Cine e femeia aia? a întrebat ea iritat.
Dar Radu nici nu i-a răspuns.Se apropia încet, cu pași mici, parcă temându-se că, dacă face o mișcare greșită, totul s-ar putea spulbera.
— Gabriela… a spus el, cu vocea gâtuită.
Ea s-a ridicat, respirând greu, și l-a privit.Nu cu ură. Nu cu dragoste.Cu o oboseală veche, care parcă se așezase pe umerii ei de luni de zile.
— Bună ziua, Radu, a spus ea calm, ca și cum ar fi vorbit cu un străin.
Ochii lui au coborât spre burtă.A înghițit greu.
— Al meu?
Gabriela nu a răspuns imediat.A privit spre Valentina, apoi iar la Radu.
— Da, al tău. Dar nu ai avut nevoie să știi, nu-i așa?
Cuvintele au căzut între ei ca un topor în butuc.
Valentina a pășit înainte, indignată:
— Cum îți permiți să apari cu povești din astea? Radu n-are nicio obligație față de tine!
Gabriela s-a uitat lung la ea, apoi și-a șters fruntea cu marginea mânecii.
— Nu vreau nimic de la el, a spus ea simplu.
Dar ochii lui Radu s-au umplut de o neliniște pe care nu o simțise niciodată.Nu mai era vorba de afaceri, de extinderi, de bani.Era vorba de un copil.Al lui.
— De ce nu mi-ai spus?
Gabriela a oftat.Un oftat adânc, amar, pe care doar femeile părăsite îl pot da.
— Am venit. Dar n-ai vrut să mă vezi. Sau… cineva n-a vrut să mă lase să intru.
Valentina a roșit brusc, dar nu a scos un cuvânt.
— Gabriela, trebuia să insiști! a zis Radu, aproape disperat.
— Radu… eu nu alerg după nimeni. Nici după tine, nici după altul. Ai vrut alt drum, l-ai ales. Nu te-am oprit.
A pus din nou mâna pe lemne, dar Radu a oprit-o.
— Nu ridica, te rog. Lasă-mă pe mine.
Pentru prima dată după luni, privirea Gabrielei i s-a înmuiat puțin.Nu era iertare.Era doar… oboseală.
Radu a luat lemnele și le-a dus până în pridvorul casei.Gabriela mergea încet în urma lui, sprijinindu-și o mână pe burtă.
— Cum te descurci? a întrebat el, cu o grijă sinceră.
— Așa cum pot. Moș Victor mă ajută. Tanti Carmen mă urmărește cu sarcina. Copilul e bine.
— Vreau să fiu și eu parte din… a încercat el să spună.
Gabriela s-a oprit.În ochii ei se vedea o luptă: între durere, mândrie și un dram de speranță pe care încerca să îl alunge.
— Radu, nu știu ce vrei să spui, dar eu nu mai intru în jocurile nimănui. Copilul o să aibă un tată, da, dar nu-mi stric liniștea pentru alt scandal.
Valentina, rămasă lângă cal, trăgea aer pe nas, furioasă.
— Radu, vii? a întrebat ea tăios.
Dar el a privit-o cu o expresie pe care Valentina nu i-o mai văzuse niciodată: hotărâre.O hotărâre care îi strica planurile.
— Du-te acasă, Valentina.
— Cum adică să plec?! Radu, noi avem nuntă peste două luni!
— Vorbim acasă. Acum… trebuie să fiu aici.
Valentina s-a urcat în șa, trântind cuvinte printre dinți, dar Radu nici nu a privit-o plecând.
S-a întors spre Gabriela.
— Nu vreau să te oblig la nimic. Dar vreau să fiu prezent. Măcar atât.
Gabriela și-a lăsat privirea în jos.Și, pentru prima dată după multe luni, și-a permis să obosească.Să lase scutul jos.
— Bine… dar nu promite ce nu poți ține. Copilul ăsta nu are nevoie de vorbe goale.
Radu a dat din cap.— N-o să fie vorbe. Promit.
Și în ziua aceea, în curtea casei în care cândva fuseseră fericiți, două vieți s-au rearanjat încet, ca piesele unui puzzle.Nu perfect, nu fără durere, dar într-un fel care aducea liniște.
Pentru că uneori, în viața oamenilor simpli, finalurile nu sunt spectaculoase.Sunt sincere.Și sunt exact ce trebuie ca să înceapă ceva bun.