Ioana făcu un pas înainte, cu inima țipând în piept. În fața ei, pe veranda acoperită de vie, stăteau la o masă doi bărbați îmbrăcați în salopete albastre, cu acte împrăștiate peste tot și cu o geantă mare de bani deschisă între ei. Al treilea se ridică brusc, speriat că a fost surprins.
Ioana simți cum o ia cu leșinul. Pentru o clipă, i se păru că nu mai poate nici vorbi.În minte îi fulgeră un singur gând:„Doamne, în ce a intrat mama-soacră?”
Bărbatul mai îndrăzneț dintre cei doi o privi de sus până jos, apoi încercă un zâmbet forțat.
„Nu vă speriați, doamnă… discutăm doar o treabă… de familie.”
Ioana făcu un pas înapoi.— Ce treabă? Unde e soacra mea?
Cei trei schimbau priviri rapide, neliniștite. Niciunul nu răspundea.Atmosfera era atât de grea încât Ioana simțea cum îi tremură genunchii.
Un fior de panică o străbătu din cap până-n picioare. Încercă să pară sigură pe ea, dar vocea i se frânse.
— Dacă nu-mi spuneți acum unde e, chem poliția!
În secunda aceea, Viorica Petrescu — vecina — apăru în spatele ei, trăgând-o ușor de braț.
— Ioano, nu te speria… Stai puțin, să-ți explic. N-ai nimerit bine momentul.
— Ce moment?! izbucni Ioana. Unde e mama Stancu?
Viorica oftă adânc, își frecă palmele, apoi zise:
— E în spatele casei. Dar… e puțin încurcată treaba.
Ioana nu mai așteptă nicio explicație. Ocoli masa cu bărbații și se grăbi spre grădina din spate.Pe măsură ce se apropia, auzea voci. Râsete chiar. Asta o dezorientă complet.
Când ajunse în fundul curții, văzu o scenă care îi tăie picioarele:soacra ei, îmbrăcată într-o rochie înflorată, stătea pe un scaun pliant, cu o ceașcă de cafea în mână, iar în jurul ei câțiva oameni munceau de zor la ridicarea unei mici anexe din lemn.
— Doamne, Ioano, ai ajuns! exclamă femeia, de parcă totul era normal. Am zis să fac și eu o bucătărie de vară, să nu mă mai coc în casă!
Ioana rămase cu gura căscată.
— Și ăia… de pe verandă?
— Constructorii! Și unul e verișor cu Viorica. Mă ajută la preț. Dac-aud că vin tu și Costică, sigur îmi cer avans mai mare.
Ioana se simți brusc prost.Tot sângele pe care-l pierduse din obraji se întoarse deodată. Se sprijini de un stâlp, simțind că o trec toate apele.
— M-ai speriat de moarte…, șopti ea.
Soacra râse scurt.— Eh, ce, doar n-ai crezut c-am fugit cu banii?
Totuși, pe masă, în curte, Ioana observă un teanc de hârtii. Se apropie și ridică o foaie.Se încruntă.
— Mamă… ce-i asta?
— Contractul. Pentru materiale. Și o hârtie cu datorie de 12.000 de lei. Dar nu-ți face griji, mă descurc eu.
Ioana simți cum o înțeapă stomacul.— Mamă, 12.000 de lei?! Costică nu știe de asta, nu?
— Ei, nu e treaba lui tot ce fac eu! spuse soacra, ridicând din umeri.
În clipa aceea, Ioana înțelese tot: femeia se băgase într-o lucrare prea mare, cu bani pe care nu-i avea și cu meșteri care deja îi cereau restanțe.Și Costică o trimisese exact în mijlocul furtunii.
Se lăsă pe un scaun, simțind cum hotărârea îi crește în piept.
— Mamă, de data asta nu mai merge cu „lasă că rezolv eu”. O să ne trezim cu executorii la poartă. De ce n-ai zis ceva?
Soacra oftă, pentru prima dată cu adevărat învinsă.— N-am vrut să vă încarc… Voi aveți destule pe cap…
Ioana își trecu mâna pe frunte.— Hai să facem altfel. Îi sunăm pe toți, cerem devizul real, renegociem prețul, iar dacă e nevoie, ne apucăm noi două să dăm cu bidineaua. Dar nu mai semna hârtii fără să ne spui.
Soacra o privi lung, cu ochii umezi.— Ioano… ești mai bună decât merit eu.
— Nu sunt bună. Sunt practică. Și mi-e drag de tine, oricât te-ai preface că poți singură.
În câteva minute, Ioana preluă controlul situației. Vorbi cu meșterii, puse întrebări, ceru explicații, iar aceștia — surprinși de fermitatea ei — începură să dea din colț în colț.Prețurile scăzură brusc, termenul se schimbă, iar geanta cu bani dispăru ca prin minune.
La final, soacra o strânse în brațe.
— Dacă nu veneai azi, făceam o prostie mare…
Ioana zâmbi.— De-aia suntem familie. Ca să ne oprim unii pe alții la timp.
Când plecară spre gară, soarele deja cobora peste sat.Ioana simțea o liniște caldă în piept, de parcă în ziua aceea nu doar salvase o anexă, ci și o relație.
Iar undeva, în tăcerea serii, simți o mândrie pe care nu o mai simțise demult:putea să ducă lumea în spate, dacă era nevoie.
Și uneori, chiar trebuia.