…Numărul era al avocatului de familie, un om în vârstă, respectat, care îl cunoscuse bine pe Radu și care mereu îi spusese Oliviei: „Dacă ajungi vreodată la strâmtoare, sună-mă fără rușine.”
Telefonul a sunat de două ori și vocea lui calmă s-a auzit imediat.
– Doamnă Marinescu?– Domnule Pavel, cred că a venit vremea să mă țineți de mână printr-o furtună.
A urmat o liniște scurtă, grea. Apoi avocatul a rostit, cu o grijă paternală:– Vă ascult.
Olivia i-a povestit totul, pas cu pas. Mesajele. Tonul amenințător. Vânzarea făcută fără acordul ei. Încercarea de a o da afară din propria casă.
– Emil a semnat acte în numele dumneavoastră?– Așa pare, a șoptit Olivia.– Atunci avem o problemă serioasă… dar nu pentru dumneavoastră.
Cuvintele lui i-au dat fiori pe șira spinării. Pentru prima dată după moartea lui Radu, simțea că nu mai e singură.
– Pregătiți documentele din plic, a spus avocatul. Mâine dimineață la ora 9 să fiți la biroul meu. Și, vă rog, nu discutați cu nimeni până atunci.
După ce a închis telefonul, Olivia a rămas în picioare în mijlocul sufrageriei. Camera era tăcută, dar parcă îi simțea pe pereți amintirile: cum dansaseră ea și Radu în mijlocul camerei, cum împodobeau bradul în fiecare an, cum se certaseră, cum făcuseră pace, cum râseră până le dădeau lacrimile.
Casa asta nu era doar o casă. Era viața ei.
Și cineva încerca să i-o smulgă.
A petrecut noaptea aproape fără să doarmă. Nu de teamă, ci de hotărâre. Ceva în ea se trezise. O forță pe care nu o mai simțise de ani buni. Dis-de-dimineață s-a îmbrăcat simplu, a pus plicul în geantă și a pornit spre biroul avocatului.
Când a ajuns, domnul Pavel o aștepta deja cu o mapă groasă pe masă.
– Doamnă Marinescu, situația este gravă. Dar tocmai pentru că fiul dumneavoastră a acționat ilegal… vom putea întoarce totul în favoarea dumneavoastră.
– Nu vreau răzbunare, a spus Olivia cu voce tremurată. Vreau doar liniște. Casa mea. Demnitatea mea.
– Și le veți avea pe toate.
Au început să completeze acte, să pregătească declarații, copii, notificări. Totul cu o precizie rece, dar în același timp eliberatoare. La final, avocatul i-a întins un dosar.
– Cu astea mergem la poliție și începem procedura. Iar firma care a „cumpărat” casa va fi obligată să anuleze tranzacția. Contractul e nul fără semnătura dumneavoastră.
În drum spre secție, Olivia simțea cum fiecare pas îi aducea înapoi o parte din sine. Nu mai era femeia tăcută care înghițea durere. Era soția lui Radu, femeia care fusese educată să stea dreaptă, femeia care avusese grijă de familie, femeia care putea încă să lupte.
Declarația a durat. Polițiștii au fost surprinși când au auzit că Emil falsificase semnătura mamei. Unii clătinau din cap, alții o priveau cu compasiune.
Când totul s-a terminat, unul dintre agenți i-a spus:– Ați făcut ce trebuie. Și să știți ceva, doamnă: oamenii ca dumneavoastră nu sunt singuri niciodată.
La două zile după aceea, Emil a sunat.
– Mamă, ce-ai făcut?! Mi-a venit poliția la birou!– Emil, ai trecut o linie, a spus Olivia. Una pe care nu aveai voie s-o atingi.– Am făcut-o pentru binele familiei!– Nu, ai făcut-o pentru bani.
În spatele ei, curtea casei era plină de lumină. Se auzea vântul prin vișinul plantat de Radu acum mulți ani.
– Mamă, te rog… hai să vorbim.– Vom vorbi, Emil. Dar nu până când adevărul nu iese la lumină.
A închis telefonul. Pentru prima dată, fără teamă.
În zilele următoare, tranzacția a fost anulată oficial. Casa rămânea a ei. Pensia rămânea a ei. Apartamentul din Constanța rămânea secretul ei frumos, locul unde avea să meargă des, să respire, să simtă libertatea pe care Radu i-o dorise.
Într-o dimineață, în timp ce privea marea din balconul apartamentului lor din Constanța, Olivia a scos bilețelul lui Radu din geantă.
„Trăiește cum vrei tu, nu cum așteaptă alții.”
A zâmbit. Dar de data asta, zâmbetul nu era unul ascuns. Era un zâmbet plin, cald, al unei femei care își recăpătase viața.
Și, în sfârșit, trăia exact așa cum voia ea.