Iulia a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Gâtul i s-a strâns, de parcă toate vorbele i s-ar fi blocat acolo. Dar înainte ca ea să poată respira măcar, mama ei, doamna Eva, s-a ridicat încet de la masă.
Nu a ridicat vocea. Nici măcar nu a privit spre Ilona la început. Doar și-a netezit fusta, și-a îndreptat umerii și a pășit spre mijlocul sălii cu pași mici, dar siguri.
Privirile tuturor au urmărit-o, fascinate.
Ilona a încercat să-și continue monologul, dar Eva i-a tăiat vorba cu o singură frază rostită calm:
— Ilona, ajunge.
Sala a amorțit.
— Înainte să ne spui cine suntem noi, poate ar fi bine să îți amintești cine ai fost tu, — a rostit Eva, privind-o drept în ochi.
Ilona s-a înroșit brusc, ca prinsă în fapt.
— Eu nu am ce să… — bâigui ea.
— Ba ai, — a continuat Eva, vocea ei rămânând blândă, dar incredibil de puternică. — Ai fost o femeie simplă ca mine. Ai muncit în croitorie pe salariu minim. Ți-ai crescut băiatul singură, și nimeni nu ți-a luat vreodată meritele. Dar uite ce trist e… că azi, când ai fi putut să te bucuri de familia ta, ai ales să îți ridici ziduri în jurul inimii.
Invitații au tăcut. Până și Marcu s-a încordat, simțind că terenul îi fuge.
— Fata mea e fata unei femei de serviciu, ai zis… — a reluat Eva, dar nu cu supărare. Cu o căldură care a făcut pe toți să înghită în sec. — Da, e adevărat. Am spălat scări și toalete ca să o țin la școală. Ca să aibă haine curate. Ca să aibă un viitor. Și dacă te uiți bine la ea… se vede. E muncitoare, e caldă, e cinstită. Rodul unei mame care a făcut tot ce a putut.
Iulia simțea cum lacrimile îi inundă ochii — dar acum nu mai erau lacrimi de rușine.
— Dar tu, Ilona… — a adăugat Eva, cu o blândețe dureroasă — când ai început să crezi că ești mai sus decât noi?
Ilona a făcut un pas înapoi. Oaspeții au început să murmure.
— Noi, cei ca mine, n-avem averi, n-avem nume mari. Dar avem ceva ce tu ai uitat: omenie. Și dacă ție îți lipsește azi… îți împrumut eu. Măcar pentru câteva minute, — a încheiat Eva, întorcându-se spre Iulia și mângâindu-i obrazul.
În sală s-a auzit un suspin colectiv.
Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat.
Marcu s-a ridicat.
Părea că vrea să spună ceva în apărarea mamei lui. Dar când privirea lui s-a întâlnit cu cea a Iuliei — roșie la ochi, umilită, tremurând — ceva s-a frânt în el.
Și-a trecut palma peste față, jenat.
— Mamă… e prea mult, — a murmurat el, abia auzit.
Pentru prima oară, Ilona a părut cu adevărat surprinsă.
— Cum adică prea mult? Eu doar…
— Ai rănit-o, — a spus Marcu, răspicat. — Și n-am să mai stau să mă prefac că nu văd.
Oaspeții au schimbat priviri rapide. Unii chiar au dat din cap aprobator.
Ilona a deschis gura să răspundă, dar nu a mai apucat. Pentru că proprietarul restaurantului, un domn în vârstă cu o voce caldă, s-a apropiat și a spus politicos:
— Doamnă, dacă doriți să rămâneți, sunteți binevenită. Dar cu respect. Altfel… vă rog să ne înțelegeți.
Ilona a înlemnit.
A privit în jur, căutând sprijin — dar nu l-a găsit.
Și, pentru prima oară în ani, a cedat.
— Poate… poate am exagerat puțin… — a reușit ea să îngaime.
Eva a zâmbit ușor.
— E un început, Ilona. Uneori, omul trebuie să lase armele jos ca să nu-și piardă familia.
Sala a rămas tăcută câteva secunde, apoi cineva a început să aplaude. Apoi altcineva. Și altcineva.
Într-un minut, întreaga încăpere batea din palme.
Iulia a simțit cum i se rupe nodul din gât. A îmbrățișat-o pe mama ei strâns, cu o recunoștință pe care cuvintele n-ar fi putut-o cuprinde.
Seara a continuat. Nu perfect. Dar real. Oamenii au dansat, au râs, au povestit. Iar Iulia, privind în jur, a simțit pentru prima oară în viață că nu este singură.
Că, oricât venin ar exista în lume, există și oameni — de-ai ei — care știu să vindece.
Iar asta, pentru ea, a fost cel mai frumos dar de treizeci de ani.