Am deschis alerta cu degetele tremurânde.
Ecranul s-a umplut de imagini cunoscute. Clădirea Tribunalului Municipal, cea pe lângă care treceam zilnic fără să mă mai uit. Banda galbenă de poliție. Mașini cu girofar. Jandarmi. Ambulanțe.
Și cuvintele care mi-au înghețat sângele în vine.
„Suspect înarmat reținut. Posibilă tentativă de atac. Mai multe persoane vizate.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare și m-am așezat pe scaun, cu telefonul strâns în mână.
La câteva secunde, a apărut și numele.
Un fost inculpat, judecat cu câteva luni în urmă. Un bărbat nervos, instabil, care amenințase personalul instanței după ce fusese condamnat. Un om despre care se vorbise pe holuri, dar pe care toți îl consideraseră doar… vorbe.
Lista persoanelor vizate includea judecători, grefieri.
Și un nume mi-a sărit în ochi.
Al meu.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu de plâns. De groază pură. Pentru că, în mod normal, la ora aceea aș fi fost deja în birou, la etajul doi, exact în zona în care se făceau perchezițiile.
Telefonul a început să sune din nou.
Număr necunoscut.
De data asta, am răspuns.
— Ești bine? a întrebat o voce cunoscută. Era Doina. Vocea îi tremura.— Da… sunt acasă, am șoptit.
A respirat ușurată.— Slavă Domnului. Poliția a întrebat de tine. N-au știut de ce nu ești la muncă. Dacă erai aici…
Nu a mai continuat.
După ce am închis, m-am dus la ușă și am privit-o minute întregi. Apoi am deschis-o și m-am dus direct la Mihai.
A deschis aproape imediat. Avea cearcăne adânci și o expresie obosită.
— Știai, am spus fără ocol. Știai ce urma să se întâmple.
A încuviințat din cap, încet.— Fratele meu lucrează la Poliție, mi-a spus. A auzit ceva pe stație. N-a avut voie să-mi spună detalii, dar mi-a zis un singur lucru: „Dacă vecina ta lucrează la tribunal, să n-o lași să plece azi.”
M-am sprijinit de tocul ușii.— Mi-ai salvat viața.
Mihai a ridicat din umeri, cu ochii în pământ.— Am făcut ce era normal.
În zilele care au urmat, ancheta a continuat. Cazul a apărut la știri, apoi a fost uitat, ca toate celelalte. Tribunalul și-a reluat activitatea. Viața a mers mai departe.
Dar eu nu am mai fost aceeași.
Am învățat să nu ignor instinctele. Să nu râd de avertismente. Să nu cred că „mie nu mi se poate întâmpla”.
În fiecare dimineață, când ies din casă, mă opresc o secundă și respir adânc.
Pentru că uneori, o bătaie în ușă la cinci dimineața nu e o sperietură.
E un dar.
Unul care te ține în viață.