Am răspuns fără grabă.
— Maria Ionescu la telefon.
Vocea de la capătul firului era fermă, sigură.— Bună ziua, doamnă Ionescu. Sunt Mihai Dumitrescu, directorul general. Voiam să vă confirm că boardul a aprobat proiectul. Semnăm mâine. Suma finală este de 480.000 de lei, exact cum ați propus.
Am închis ochii o secundă. Nu de emoție, ci de recunoștință. Pentru mine însămi.
— Perfect. Ne vedem mâine la ora zece —am spus simplu și am închis.
Când am ridicat privirea, Andrei mă privea fix. Ioana își mușca buza, neliniștită.
— Totul e bine? —a întrebat el, forțat.
— Mai bine ca niciodată —i-am răspuns.
Am luat trollerul și am făcut un pas să plec. Dar Andrei m-a oprit.— Maria… putem vorbi?
L-am privit. Nu cu furie. Nu cu dor. Ci cu claritate.
— Acum doi ani n-ai vrut să vorbim. Ai spus că nu mai „încap” în viața ta. Ți-ai amintit de asta?
A înghițit în sec.— Am greșit.
— Știu —am spus. —Dar nu față de mine. Față de tine.
Ioana ne privea tot mai pierdută. A înțeles, poate pentru prima dată, că bărbatul de lângă ea nu era atât de sigur pe el cum părea.
— Eu… vă las —a murmurat ea și s-a îndepărtat încet.
Andrei a rămas pe loc, ca și cum aeroportul golise în jurul lui.— Ești… diferită.
— Nu. Sunt întreagă —i-am spus.
I-am povestit, pe scurt, fără detalii inutile. Cum am dormit luni întregi pe o canapea împrumutată. Cum am acceptat orice proiect, orice colaborare. Cum am plâns în baie și apoi m-am ridicat. Cum am învățat să nu mai cer voie să exist.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? —l-am întrebat. —Nu faptul că ai plecat. Ci că m-ai făcut să cred că nu valorez nimic fără tine.
Avea ochii umezi.— N-a fost adevărat.
— Exact —am spus. —N-a fost.
Am ieșit din aeroport cu spatele drept. Afară, Bucureștiul zumzăia, viu, imperfect, real. Un taxi m-a oprit. I-am spus adresa unui hotel din centru.
În oglinda retrovizoare, șoferul m-a privit și a zâmbit.— Zi bună, doamnă. Se vede că aveți o zi bună.
Am zâmbit și eu.— Am o viață bună.
Și pentru prima dată, am știut sigur că nu mai las pe nimeni să mi-o ia.