Dan a rămas nemișcat. Doar maxilarul i se încorda, semn că fiecare cuvânt se așeza undeva adânc.
— Ana ne spunea mereu să nu plângem, a continuat Mara. Zicea că plânsul îi enervează. Că trebuie să păstrăm puterea pentru momentul potrivit. Ne împărțea mâncarea ei. Pe mine m-a învățat să număr pașii paznicilor.
Dan a simțit cum i se strânge inima. Exact așa era Ana. Chiar și în iad, tot la alții se gândea.
— Unde este locul ăsta? a întrebat el, cu voce joasă.
— Multă pădure. Un drum prost, de pământ. O clădire veche, cu gard înalt. Noaptea se aud câinii.
Dan s-a ridicat brusc. Ceva se schimbase. Oboseala, durerea, neputința — toate dispăruseră. În locul lor era o liniște rece, periculoasă.
A pus mâna pe telefon.
— Mihai, mobilizează echipa. Fără poliție. Vreau tot ce știi despre centrele „sociale” ale lui Victor Rădescu. Acum.
Apoi s-a întors spre Mara.
— De azi înainte, nu mai ești singură. Ai cuvântul meu.
Fetița a dat din cap, iar ochii i s-au umplut de lacrimi, pe care le-a șters repede cu mâneca.
Două zile mai târziu, noaptea, într-o zonă izolată din munți, liniștea a fost spartă de motoare și pași grăbiți. O poartă ruginită a cedat. Lumini puternice au tăiat întunericul. Uși au fost deschise una câte una.
Dan a intrat într-o cameră mică, cu pereți cojiți. Pe un pat îngust, o femeie slăbită s-a ridicat speriată.
— Ana, a spus el încet.
Ea l-a privit o secundă, apoi a izbucnit în plâns.
— Știam că n-ai renunțat.
S-au îmbrățișat strâns, fără cuvinte, ca și cum lumea întreagă se oprise.
Câteva luni mai târziu, într-un apartament normal din București, Mara își făcea temele la masă. Ana pregătea ceai, iar Dan privea scena în liniște.
Uneori pierzi tot. Alteori, viața ți le dă înapoi pe toate. Dar numai dacă ai curajul să asculți adevărul, chiar și atunci când vine din gura unui copil.