Ana a simțit cum i se taie picioarele, dar nu a scos niciun sunet. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că se aude pe toată scara blocului. Într-o fracțiune de secundă, tot ce fusese viața ei până atunci s-a rupt în două.
Nu a plâns.
Nu a țipat.
S-a sprijinit de perete și a tras aer adânc în piept.
„Bine”, și-a spus în gând. „Dacă asta e joaca, atunci o jucăm până la capăt.”
A ieșit din bloc fără să fie observată. Afară, soarele strălucea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii treceau grăbiți, fiecare cu viața lui. Ana a urcat din nou într-un taxi și a cerut să fie dusă acasă.
Pe drum, și-a deschis telefonul. Contul comun. Mesajele. Pozele. Tot ce până atunci ignorase din încredere sau comoditate. Piesele puzzle-ului au început să se lege dureros de clar. Transferuri de bani. Sume mici, apoi tot mai mari. Cadouri scumpe. Minciuni frumos ambalate.
Ajunsă acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată din sertar mapa cu acte. Casa era pe numele ei. Creditul, plătit aproape integral din salariul ei. Mașina, luată pe firma părinților ei. Chiar și economiile — lei strânși cu grijă, lună de lună — erau în contul ei.
Ana a zâmbit amar.
Nu era femeia proastă pe care Mihai și-o imagina.
A sunat-o pe mama ei.
— Mamă, ai timp să vii pe la mine diseară? a întrebat calm.— S-a întâmplat ceva?— Da. Dar o să fie bine.
După aceea, a sunat un avocat. O recomandare veche, păstrată „pentru orice eventualitate”. A explicat scurt situația. Vocea de la celălalt capăt a fost calmă, sigură.
— Mâine dimineață putem depune actele, i-a spus. Aveți dovezi suficiente.
Ana a închis telefonul și s-a așezat la masă. A luat o foaie și un pix. A început să scrie. Nu reproșuri. Nu lacrimi. Doar fapte. Date. Sume. Decizii.
Seara, Mihai a venit acasă vesel, cu o minciună pregătită despre „trafic” și „ședințe neprevăzute”. A intrat în bucătărie și s-a oprit brusc.
Ana stătea la masă. Liniștită. În fața ei, actele.
— Ai ajuns devreme, a spus el, forțând un zâmbet.— Da, a răspuns ea calm. Am avut timp să rezolv multe azi.
I-a întins foaia.
— Ce e asta?— Viitorul tău, a spus Ana, ridicându-se. Sau, mai bine zis, lipsa lui din viața mea.
Mihai a citit. Fața i s-a albit.
— Ana, pot explica…— Nu, a spus ea ferm. Ai explicat deja. La aeroport. Pe scară. Când credeai că sunt la muncă.
A urmat o tăcere grea.
— Ai două zile să-ți strângi lucrurile, a continuat ea. Cheile rămân aici. Avocatul te va contacta. Banii pe care i-ai cheltuit fără acord îi vei returna. Altfel, ne vedem în instanță.
Pentru prima dată, Mihai nu a avut ce spune.
Ana a mers la fereastră. Afară se aprindeau luminile orașului. Bucureștiul zumzăia, viu, indiferent. Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit ceva nou.
Ușurare.
Nu era sfârșitul ei. Era începutul.
Știa că va durea. Că vor fi nopți grele. Dar mai știa ceva: se alesese pe ea.
Și asta făcea toată diferența.