…ceva ce nu avea cum să fie o iluzie.
Sub palma mea, corpul lui Andrei a reacționat. Clar. Real.Nu era rigiditatea unui trup inert, ci o tensiune vie, caldă.
Am înghețat.
Respirația lui s-a oprit pentru o clipă. Apoi a devenit adâncă, controlată.
— Lidia… a spus el încet.
M-am ridicat brusc, cu inima bătând nebunește.
— Tu… ai simțit? am șoptit.
Andrei a închis ochii. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, masca lui s-a crăpat.
— Dă-mi un minut, a spus.
S-a sprijinit de marginea patului. Am privit, incapabilă să scot un sunet, cum… se ridică. Cu efort, dar se ridică. Picioarele îi tremurau, însă îl țineau.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Tu… poți merge?
A tăcut. Apoi a zâmbit amar.
— Nu complet. Nu mult timp. Dar nu sunt paralizat.
M-am așezat pe pat, amețită.
— Toată lumea știe că ești…
— Așa a fost mai simplu, m-a întrerupt. Pentru familie. Pentru afaceri. Pentru cei care voiau să profite. Un Andrei „neajutorat” era perfect.
— Și pentru mine? am întrebat, cu vocea stinsă.
A venit lângă mine și s-a așezat greu.
— Pentru tine a fost o greșeală. N-am vrut asta. Dar mama ta și ai mei au făcut înțelegerea fără mine. Am aflat prea târziu.
M-am ridicat, plimbându-mă prin cameră.
— Știi ce a însemnat pentru mine? Să mă mărit din obligație? Să cred că viața mea s-a terminat?
— Știu, a spus încet. Și îmi pare rău.
Tăcerea s-a așternut între noi, grea, apăsătoare.
— Datoriile… sunt șterse? am întrebat în cele din urmă.
— Da. Casa e a voastră. Mama ta nu va mai bate la uși.
Am râs scurt, amar.
— Deci am fost moneda de schimb.
Andrei m-a privit drept în ochi.
— Nu pentru mine. Eu am de gând să repar ce alții au stricat.
În zilele care au urmat, adevărul a ieșit încet la suprafață. Andrei făcea recuperare în secret. Accidentul fusese real, dar verdictul inițial fusese exagerat intenționat, cu medici plătiți și rapoarte măsluite.
Familia lui trăia din aparențe.
Într-o dimineață, m-a întrebat:
— Vrei să pleci?
Am rămas surprinsă.
— Ce?
— Nu ești prizoniera nimănui. Îți voi face actele. Poți lua ce e al tău și să pleci.
L-am privit. Omul pe care îl judecasem. Omul care fusese mințit la fel ca mine.
— Și tu?
— Eu rămân. Să înfrunt ce vine.
Am stat mult pe gânduri. Apoi m-am așezat lângă el.
— Nu plec. Nu încă.
A zâmbit. Nu triumfător. Recunoscător.
Lunile au trecut.Andrei a început să meargă tot mai mult.Eu am început să respir din nou.
Căsnicia noastră, născută din constrângere, s-a transformat încet într-o alegere.
Într-o seară, pe balconul apartamentului nostru, mi-a spus:
— Nu știu dacă o să mă iubești vreodată.
I-am strâns mâna.
— Nici eu nu știu. Dar știu sigur un lucru: adevărul schimbă tot.
Și uneori, o cădere te ridică mai mult decât ai crezut vreodată posibil.