Ernest a rămas câteva secunde nemișcat în fața monitorului, încercând să-și dea seama dacă ceea ce vedea era real. Când andrenalină i-a lovit stomacul, a dat play din nou, cu degetele tremurând. Nu se înșela. În filmare apărea chiar fiul său, Andrei, intrând în birou cu nonșalanță și cotrobăind prin cutia cu bijuterii.
Ernest s-a lăsat pe spate, simțind că tot aerul din cameră dispăruse. Cum era posibil? Andrei nu avea ce căuta acolo. Și, mai ales, de ce ar fi făcut așa ceva?
A închis monitorul cu un gest brusc. Pentru prima dată după mulți ani, orgoliul lui nu-l mai ajuta cu nimic. Știa doar că trebuie să repare ce stricăse.
Dar Maria… Maria era deja acasă, plângând pe marginea patului, în timp ce Lucia îi aducea un pahar cu apă și o ținea de mână.
— Mami, o să fie bine, o să vezi… — îi spunea fetița, încercând să pară mai curajoasă decât se simțea.
Telefonul a sunat. Maria s-a uitat la ecran și i s-a strâns inima. Era Elisabeta.
— Maria, vino până aici! Ernest vrea să vorbească cu tine! Repede!
Maria a simțit cum i se răsucește stomacul. Nu știa dacă să fie speriată sau furioasă. Și totuși, a simțit că trebuie să meargă. A lăsat-o pe Lucia la vecina de la parter și a pornit pe jos spre vilă, cu gândurile învălmășite.
Când a ajuns, poarta s-a deschis automat. Ernest o aștepta în curte, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută.
— Maria… îmi cer scuze. — Vorbele au ieșit greu, ca și cum ar fi fost prima dată când le rostea în viață. — Am greșit față de tine.
Maria a rămas înlemnită. Nu pentru că nu merita scuzele, ci pentru că nu se așteptase niciodată să le audă.
— Am revăzut camerele, continuă el. Și… nu tu ai fost. A fost… Andrei.
Maria a clipit, încercând să proceseze.
— Băiatul dumneavoastră?
— Da… — Ernest și-a trecut mâna peste față, obosit. — Nu știu ce i-a venit. Dar eu… eu te-am rănit fără să stau să gândesc.
Maria nu a spus nimic. O parte din ea voia să țipe, să-l întrebe cum a fost în stare să o arunce în stradă fără să verifice. Dar altă parte, cea care știa cât de complicată e viața, simțea un val de milă.
— Te rog să te întorci la muncă — a spus el. — Îți voi mări și salariul. Meriți mai mult decât ai primit.
A fost tentant. Pentru prima dată, Ernest vorbea ca un om și nu ca un împărat în propria împărăție. Dar Maria simțea o greutate în piept. O rană care nu se vindeca doar cu scuze.
— Domnule Ernest… nu pot să mă întorc. — a spus ea, cu o voce surprinzător de calmă. — Nu după ce ați crezut că sunt în stare să fur.
Ernest a rămas mut.
Maria a inspirat adânc.
— Eu am nevoie de un loc unde să pot lucra fără să trăiesc cu frica în suflet. Unde să nu fiu călcată în picioare doar pentru că sunt săracă.
Cuvintele ei l-au lovit mai puternic decât orice înregistrare video.
— Atunci lasă-mă măcar să te ajut — a spus el, cu un fel de disperare în glas. — Îți voi da trei salarii compensatorii. Nu ca milă… ci ca reparare.
Maria s-a uitat la el lung. Nu era genul să accepte bani ușor, dar avea o fetiță de crescut, o chirie de plătit și un viitor de construit.
— În regulă — a spus în cele din urmă. — Accept. Dar nu pentru mine. Pentru Lucia.
Ernest a dat din cap, vizibil mai ușurat.
Pe drum spre casă, Maria simțea că merge pentru prima dată cu spatele drept. Nu pentru că primise bani, ci pentru că își recăpătase demnitatea. Știa că viața nu se termină cu un concediu nedrept. Dimpotrivă, uneori abia atunci începe.
Când a intrat pe ușă, Lucia a alergat spre ea.
— Mami, ce s-a întâmplat?
Maria și-a strâns fiica în brațe cu toată puterea.
— S-a întâmplat că o să fim bine, puiule. Mai bine decât credeam.
Și în acea clipă, în sufletul ei, după multe zile de teamă, s-a făcut lumină. Adevărul ieșise la iveală, iar viitorul, oricât de incert, părea în sfârșit al ei.