În clipa aceea, sala a amuțit.
Cei din comisie s-au uitat unul la altul, confuzi. Eu însă nu mai auzeam nimic. Parcă cineva îmi bubuia un clopot în piept.
Vocea lui.
Era aceeași.
M-am uitat mai atent la el.
La felul în care își ridica ușor sprânceana. La felul în care zâmbea doar într-o parte. La privirea aceea calmă care parcă vedea direct prin tine.
Un fior mi-a trecut prin tot corpul.
— Andrei…? am șoptit fără să vreau.
Un murmur a trecut prin sală.
Directorul general a făcut un pas înainte. Ochii lui s-au luminat.
— Deci încă îți amintești.
Nu mai puteam vorbi. Parcă mă întorsesem brusc în curtea copilăriei, cu genunchii juliți și părul în două codițe.
— Tu… tu ești Andrei? am întrebat, aproape fără aer.
El a râs ușor.
— În carne și oase.
Comisia de interviu era complet derutată.
— Domnule director… o cunoașteți pe candidata? a întrebat unul dintre ei.
Andrei și-a dres vocea și s-a întors spre ei.
— Din păcate pentru ea… o cunosc de când avea șapte ani și plângea că vrea să se mărite cu mine.
În sală s-a auzit un hohot de râs.
Eu simțeam că îmi ard obrajii.
— Vă rog să continuați interviul, a spus el calm, așezându-se la capătul mesei.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
Privirea lui era complet diferită acum. Mai caldă. Mai personală.
Întrebările au continuat. Am răspuns cum am putut, dar mintea mea era un haos.
La final, unul dintre membrii comisiei a închis mapa.
— Mulțumim, domnișoară. Vă vom anunța rezultatul.
Am dat din cap și m-am ridicat.
Când am ajuns la ușă, vocea lui Andrei m-a oprit.
— Domnișoară… rămâneți puțin.
Comisia s-a retras, iar sala s-a golit.
Am rămas doar noi doi.
Timp de câteva secunde nu a spus nimic. Doar m-a privit.
— Ai crescut, a spus în cele din urmă.
Am râs nervos.
— Cred că era inevitabil.
El a zâmbit.
— Îți amintești ce mi-ai spus când aveai șapte ani?
— Din păcate… da.
— Eu nu am uitat niciodată.
Am clipit surprinsă.
— Serios?
— Foarte serios.
S-a ridicat și a venit mai aproape.
— Când am plecat din cartier, tu plângeai la poartă. Te-am văzut de la colțul străzii.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Atunci mi-am spus ceva.
— Ce?
El a zâmbit ușor.
— Dacă fetița aceea chiar va crește și va deveni omul pe care îl promitea… atunci într-o zi o să ne întâlnim din nou.
Am rămas fără cuvinte.
— Și ai ajuns director general… am murmurat.
— După multă muncă.
A făcut o pauză.
— Iar tu ai ajuns aici.
Ne priveam în liniște.
Apoi el a spus calm:
— Apropo, ai luat interviul.
Am clipit surprinsă.
— Poftim?
— Ești angajată.
Am izbucnit în râs.
— Serios?
— Serios.
Apoi s-a apropiat încă un pas.
— Dar mai rămâne o întrebare.
Inima mi-a început iar să bată nebunește.
— Care?
El a zâmbit exact ca în copilărie.
— Cea pe care ai pus-o tu prima.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Andrei…
— Da?
— Cred că trebuie să mai învăț puțin… înainte de asta.
El a râs.
— Așa ai spus și la șapte ani.
Amândoi am început să râdem.
Iar în clipa aceea mi-am dat seama de ceva simplu și puternic.
Uneori, promisiunile copilăriei nu sunt doar vise.
Uneori, ele cresc odată cu tine.
Și într-o zi… te așteaptă chiar la ușa unui interviu.