…Nu am avut timp să întreb nimic. M-am lipit de brațul lui Sandu, inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud în urechi. Am încercat să mă uit la sicrie, dar vederea îmi era încețoșată de lacrimi și teroare. Un gând mi-a răsunat în minte: și dacă unul dintre sicrie ar fi pentru Ana?
Am făcut câțiva pași clătinați, cu genunchii tremurând ca frunzele. Soacra Anei a iesit din casa imbracata in negru, cu ochii rosii, umflati. A început când m-a văzut, de parcă nu s-ar fi așteptat să apar.
— „De ce… ce s-a întâmplat aici?” – am reusit sa intreb cu o voce slaba, aproape slaba.
Soacra mea a privit în altă parte și și-a strâns eșarfa în degete. Ea nu a răspuns. Acest lucru m-a speriat și mai tare. M-am repezit la ea și, tremurând, am apucat-o de braț:
— “Spune-mi unde este fiica mea! Unde este Ana? Ce s-a întâmplat cu copilul?!”
În acel moment, vecinul meu a ieșit din casă, făcându-mi semn să mă liniștesc. S-a apropiat încet, cu pași mici, de parcă i-ar fi frică să nu mă doboare și mai mult. Când a deschis gura, vocea ei era blândă, dar avea o mare greutate:
— „Nu-ți fie teamă… sicriele nu sunt pentru Ana…”
Am simțit că îmi slăbesc picioarele sub mine și m-am rezemat de poartă. Pentru o clipă am crezut că o să cad din nou. Sandu m-a prins de brațe și m-a ținut strâns, dar inima mea a refuzat să se liniștească. Dacă nu pentru ea, atunci pentru cine?
Vecinul a oftat și a privit în jos.
— „Sunt ai părinților lui Radu… au murit acum două zile. Covid. Repede… i-a omorât pe amândoi într-o singură noapte.”
Mi-am acoperit gura cu mana. Părinții lui Radu… socrii Anei. Un gând groaznic mi-a trecut prin minte: fiica mea avea grijă de ei, a fost expusă la virus, era și ea în pericol? Am simțit că sângele îmi îngheață în vene.
— „Unde este Ana?” am întrebat din nou, cu disperare.
Vecinul mi-a făcut semn să intru în casă. Am trecut prin curte, trecând pe lângă cele două sicrie, evitându-le vederea pentru că îmi venea din nou să plâng. În casă era o liniște ciudată, de parcă pereții ar ține o suferință prea mare pentru a fi exprimată cu voce tare.
Am auzit plânsete blânde venind din cameră. Am împins ușa și am văzut-o pe Ana pe marginea patului, ținându-și copilul în brațe. Era palidă, ochii îi erau umflați de insomnie și plâns. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc și a izbucnit:
— „Mamă… Mamă, du-mă acasă, te rog… Nu mai pot sta aici…”
Am alergat la ea și am strâns-o pe ea și copilul la pieptul meu. Am simțit cât de slabă era. Era ca o pasăre cu aripile rupte. M-am uitat la Sandu și el doar a dat din cap. În cele din urmă și-a dat seama că nu era loc de discuții cu socrii, tradițiile sau „ce vor spune oamenii”.
— „Mergem acasă”, i-am spus. „Nu mai sta aici.”
Ana a început să plângă tare, dar de data aceasta au fost lacrimi de uşurare. I-am luat geanta, am înfășurat copilul strâns și m-am îndreptat spre uşă. În curte, vecina s-a uitat la noi cu ochii în timp ce Sandu s-a dus să vorbească două minute cu Radu, care stătea rezemat de perete, complet epuizat.
Când am ieșit pe poartă, aerul rece mi-a lovit fața și am simțit că mi s-a ridicat o greutate din inimă. Ana era în viață. Nepotul meu era bine. Aveam de gând să o iau acasă unde să fie îngrijită, curată și liniștită.
Drumul până la București a fost lung, dar a fost prima dată când Ana a adormit fără să plângă. Am privit-o ținându-și copilul în brațe și mi-am jurat că nu o voi lăsa niciodată singură într-un loc în care îi era frică.
Și atunci mi-am dat seama de ceva important: uneori, ca mamă, trebuie să învingi rușinea satului, bârfele, „așa se face” și „asta e tradiția”. Trebuie doar să-ți asculți inima. Pentru că inima unei mame nu minte niciodată.
Și în acea zi, în timp ce o duceam acasă, știam un lucru: îmi salvasem fiica. Și nicio tradiție, nici un obicei, nici un cuvânt rostit de alții nu valorează la fel de mult ca viața și liniștea propriului copil. În România, oamenii vorbesc tot timpul; dar când vine vorba de copii, o mamă trebuie să fie mai puternică decât orice judecată.
Și așa am fost până la urmă.