Diana râse, sprijinindu-și fruntea pe umărul lui.
— Haide, nu mă strică așa ușor.
Dar în sufletul ei erau emoții amestecate. Bucurie, teamă, speranță, îngrijorare. Vârsta, călătoriile, mișcările, viața în armată… totul i-a trecut prin minte. S-a așezat pe pat și și-a mângâiat burta abia imaginată, încercând să simtă ceva. Iar Matei, cu ochii strălucitori, nu se putea opri din a spune povești: despre cum va fi băiat, cum îl va învăța să joace fotbal, cum îl va duce la pescuit, cum îl va crește altfel, mai liniștit, pentru că acum era mai „matur mental”.
În zilele următoare, casa lor părea să capete un alt caracter. Weronika își făcea temele la masa mare din sufragerie și se uita la mama ei din când în când:
— Mamă, dacă e băiat, îl voi învăța să deseneze. Dacă e fată, îi voi da toate pixurile mele. Sau mai bine, îi voi cumpăra altele noi!
Diana zâmbea și îi răspundea mereu cu blândețe, dar grijile ei au urmat-o. Avea nopți când se trezea singură, în liniștea blocului militar, și se întreba dacă va reuși. O lua de la capăt, cu scutece, nopți nedormite, griji… iar Matei era mai mult în secție.
Într-o astfel de noapte, cu telefonul pornit și Weronika dormind în camera alăturată, Diana a început să numere banii. Salariul lui Matei era mare, dar cheltuielile au crescut: chirie, mâncare, haine pentru Weronika, naveta lui Matei… și acum încă un copil. Ea a tras adânc aer în piept și și-a spus: „Va fi bine. Trebuie să fie bine”.
A doua zi, când Matei s-a întors acasă, a găsit-o mai liniştită. Ea îi pregăti o supă aburindă, iar Weronika sări în jurul lor cu o bucurie nestăpânită.
— Tată, m-am hotărât! Îi voi da un nume! – anunță ea solemn.
Matei a izbucnit în râs.
Au început lunile de pregătire. Weronika îi plăcea să fie aproape de burta mamei sale și să-i spună povești inventate. Diana a privit-o cu profundă emoție, gândindu-se la cât de repede cresc copiii și cât de mult se schimbă viața fără să-și dea seama.
Într-o seară, când Matei a ajuns târziu, obosit și plin de praf, cei doi s-au așezat pe micul balcon, privind luminile orașului. Diana i-a spus încet:
— Matei… Mi-e puțin frică.
A tras-o spre el și a strâns-o strâns în brațe.
Cuvintele lui, simple și sincere, au liniștit-o mai mult decât și-ar fi putut imagina.
Timpul a trecut și burta Dianei a crescut frumos. Toți vecinii din bloc au ajutat-o cât au putut: unul i-a adus borcane cu compot, altul i-a adus legume din grădină, altul i-a adus o saltea moale, „pentru că era mai bine pentru spate”. Erau oameni obișnuiți, călduroși, care știau ce înseamnă viața în armată – o viață plină de sacrificii, dar cu multă umanitate.
Într-o dimineață de primăvară, când soarele strălucea puternic în sufragerie, Diana a simțit primele contracții. Ea a încremenit o clipă, apoi a strigat:
Weronika se ridică prima, speriată:
— Mamă?
— E timpul… spuse Diana, cu lacrimi curgându-i în ochi.
Matei a reacţionat repede. A luat geanta pregătită, a chemat o mașină de poliție și după zece minute erau pe drum, Weronika tremurând de emoție lângă ei.
La maternitate, Diana a fost dusă imediat în cameră. Matei și Weronika au rămas pe coridor, ținându-se de mână. Își bătu nervos cu degetul și ea se uită la ușă fără să clipească.
După câteva ore, doctorul a ieșit, zâmbind larg:
Weronika a început să plângă de fericire. Matei și-a acoperit ochii cu mâna și a rămas fără suflare câteva secunde. Apoi a ridicat privirea de parcă ar fi mulțumit pentru tot.
Apoi au intrat în camera Dianei. Obosită, transpirată, dar strălucitoare de fericire, ținea în brațe un băiețel, roșu și nervos.
„Uită-te la el, Matei…”, șopti el.
S-a apropiat și l-a luat cu grijă în brațe. Apoi spuse încet, ca pe o promisiune:
Diana a zâmbit și Veronica și-a sprijinit capul pe umăr.
În acel moment, totul s-a liniştit în mica lor familie de militari. Drumul lung, vârsta, frica și grijile nu mai contau. Se aveau unul pe altul. Și un nou început, plin de speranță.