Lumina ploioasă a dimineții m-a găsit treaz chiar înainte să sune ceasul deșteptător.De data aceasta, nu am simțit nicio grabă – ci mai degrabă greutatea unei decizii care se clocotea în mine de luni de zile.
Cerul gri se ivea prin fereastra mică, iar casa era nefiresc de liniștită.Nu se auzea niciun râs de copii, televizorul sau conversațiile din bucătărie.
Doar ceasul de pe perete, același pe care îl reparasem cu mult timp în urmă, ticăia secundele cu încăpățânarea unui meșteșugar bătrân.
M-am îmbrăcat cu grijă.Am ales o cămașă elegantă, de culoare deschisă – genul pe care îl porți pentru momentele importante, nu pentru despărțiri.
Valizale erau deja la ușă.Două mici, dar suficiente pentru tot restul vieții.
Exact la ora nouă, a sunat soneria.
Cristina a fost prima la ușă.
Am auzit-o ușor, disprețuitor, cu râsul ei.
„Ce fel de surpriză mai e asta…”
Apoi s-a lăsat tăcerea.
Grea.
Neliniștitoare.
Pași repezi.
O voce ridicată.
„Andrei! Vino aici acum!”
Am ieșit din cameră încet, fără grabă.
Doi bărbați în costume elegante stăteau pe hol.
Unul ținea o servietă, celălalt o hartă din piele.
„Bună dimineața”, a spus unul dintre ei. „Căutăm familia Ionescu.”
„Suntem noi”, a răspuns Andrei, evident confuz. „Ce s-a întâmplat?”
„Vă dăm o notificare oficială privind această proprietate.”
Cristina a pălit.
„Ce notificare?”
„Casa aparține domnului Gheorghe Pop.”
Aerul părea să înghețe.
„E un fel de glumă…” a șoptit ea. „E casa noastră!”
„Nu, doamnă”, a răspuns calm bărbatul. „Proprietatea a fost cumpărată acum patru ani, în întregime din fonduri proprii. Actul este pe numele domnului Popa.”
Andrei s-a rezemat de perete.
„Tată… ce înseamnă asta?”
Am făcut un pas înainte.
„Înseamnă că te-am lăsat să locuiești aici. Fără chirie.
Ai plătit doar facturile.”
„De ce nu ai spus nimic?”, a întrebat el încet.
„Pentru că erați familia mea.
Pentru că am avut încredere în tine.”
Cristina a explodat.
„E imposibil! Avem copii! Unde ar trebui să mergem?!”
„De aceea”, am răspuns eu calm. „Ai copii.”
Ea a ezitat.
„Și tu?”
„Am avut un fiu.”
Bărbatul cu actele a continuat:
„Domnul Popa a decis să vândă proprietatea.” „Ai treizeci de zile să părăsești casa.”
Cristina s-a prăbușit în scaun.
„Acest… cadou… despre asta vorbeai?”
„Da.”
Andrei avea lacrimi în ochi.
„Tată… îmi pare rău.”
„Nu ar trebui să-mi ceri scuze.”
Uită-te în oglindă.
Mi-am luat valizele.
„Unde te duci?”, a întrebat el.
„La un azil de bătrâni lângă Brașov.
Curat. Calm. Fără dispreț.”
Am deschis ușa.
„Ține minte, Andrei – familia nu înseamnă metri pătrați.
E respect.”
Am plecat.
Aerul mirosea a ploaie.
Spatele meu era mai drept decât fusese de mult timp.
Nu mai eram o povară.
Eram un om liber care în sfârșit își apărase drepturile.