Au început să citească regulamentul. Punct cu punct, totul mergea după el. I-am văzut umerii relaxându-se la fiecare vers.
În cele din urmă, judecătorul l-a întrebat dacă a citit și a înțeles totul și dacă dorește să verifice altcineva.
I-a oferit acel zâmbet încrezător al lui.
“Știu ce semnez. Nu am nevoie de nimeni să-mi verifice munca.”
I-au întins un teanc de hârtii și un pix.
Nu a citit nimic. A mers direct la ultima pagină și, în fața avocatului său, a mamei lui, a iubitei lui și a mea…
A semnat.
Și patruzeci și șapte de secunde mai târziu, în aceeași sală de judecată, totul s-a schimbat…
Judecătorul îşi potrivi ochelarii şi întoarse ultima pagină.
În sala de judecată a fost liniște. Singurele sunete erau foșnetul hârtiei și ticăitul vechiului ceas de pe perete.
— Bine, spuse el calm. — Atunci să întocmim și o anexă.
Viktor clipi o dată. O singură dată.
Avocatul lui se aplecă ușor înainte.
„Care anexă?” întrebă el.
Doina și-a îndreptat spatele. Vocea ei era liniştită, dar fermă.
“Anexa trei. Clauza privind asumarea integrala a datoriilor comerciale si personale aferente societatii si bunurilor sus mentionate.”
Pentru prima dată, Victor a încetat să zâmbească.
Judecătorul a început să citească.
Toate creditele restante.
Toate liniile de finanțare.
Toate sumele restante cu furnizorii.
Toate datoriile către stat.
Sume de sute de mii de lei.
Casa? Povara cu o ipoteca care depaseste valoarea sa reala.
BMW? Închiriat, cu rate neplătite.
Afaceri? Plin de datorii, cu amenințarea cu sechestru.
Conform contractului pe care l-a semnat de bunăvoie, a preluat absolut totul. Activ și pasiv. Totul într-un singur pachet.
Nici un recurs împotriva mea.
Fără altă diviziune.
Fără renegociere.
Victor se întoarse brusc către avocatul său.
“Ce este asta?” şopti el, dar vocea îi tremura.
Avocatul a întors paginile cu disperare.
„Exact ce ai semnat.”
Mama lui a încetat să zâmbească.
Bianca a închis telefonul.
Judecătorul ridică privirea.
“Doamnă, renunțați la toate pretențiile asupra proprietății, dar sunteți complet liberă de datorii. Puteți confirma acest lucru?”
— Confirm, am spus.
Și apoi m-am întors către Victor.
M-am uitat la el calm. Fără ură. Fără răutate.
„Mulțumesc”, am spus.
Pe chipul lui era clar confuzia.
“Pentru ce?”
“Pentru că m-ai lăsat să-l păstrez pe Andrei. Pentru că m-ai subestimat. Și pentru că îmi doresc totul.”
În sala de judecată se auzi un murmur.
Judecătorul a bătut cu ciocanul.
Divorțul a fost finalizat.
Am părăsit sala de judecată cu o geantă simplă pe umăr și fiul meu în brațe.
Nu aveam o casă mare. Nu aveam o mașină scumpă.
Dar am avut libertate.
Lunile următoare au fost grele. Am inchiriat un apartament cu doua camere intr-o zona linistita. Mobilier simplu, achizitionat in rate mici. Andrei avea un birou lângă fereastră.
Seara citim împreună.
Fara asteptari.
Fără promisiuni goale.
M-am întors la profesia mea. Am pornit de la zero. Multă muncă, multe nopți târziu, dar fiecare bănuț pe care l-am câștigat era curat. Mele.
Între timp, am aflat că firma lui Victor a declarat faliment.
Casa a fost scoasă la vânzare.
BMW-ul a dispărut.
Și Bianca… ei bine, o rochie roșie nu ajută cu nimic când vin notificări de executare silită.
Intr-o seara Andrei m-a intrebat:
„Mamă, suntem săraci?”
M-am asezat langa el.
— Nu. Suntem calmi.
A zâmbit și s-a întors la carte.
Atunci am știut că am câștigat.
Nu acasă.
Nu o mașină.
Nu firma.
Dar o șansă pentru un nou început, pe propriile tale picioare.
Uneori, când pierzi tot ceea ce credeai că este important, câștigi exact ceea ce contează cu adevărat.
Și acest lucru nu poate fi scris în niciun contract.