Am închis ochii pentru o clipă, lăsând întrebarea lui Vargas să plutească în aer. Nu voiam să mă gândesc la trecut, nu la această noapte, când totul se strânse în pieptul meu ca un nod pe care nu-l puteam rupe. Dar tăcerea mea a vorbit mai tare decât întregul roman.
„Aha…” a spus el, dând din cap. „Deci asta nu e o nuntă oarecare.”
Nu, nu a fost o nuntă oarecare. Și poate de aceea mi s-a strâns stomacul. Mi-am trecut mâna peste uniforma de pe birou, una dintre puținele pe care le purtam cu mândrie… și durere. Fiecare insignă avea prețul ei. Uneori în sânge, alteori în suflet.
„Dacă pleci… va fi greu”, a continuat el.
„Știu.”
„Și totuși… cred că ar trebui să pleci.”
Am ridicat privirea. De obicei nu oferea sfaturi. Dar acum fața lui era atât de sinceră încât m-a dezarmat. „Familia este…” a început el. „Uneori, familia e doar un cuvânt, Vargas.”
Am spus-o fără furie. Doar cu oboseala cuiva care s-a străduit prea mult, prea des, să fie văzut.
În noaptea aceea abia am dormit deloc. M-am plimbat prin cameră, am deschis cufărul cu amintiri și l-am lăsat acolo, cu capacul ridicat. Înăuntru erau fotografii, scrisori, o mică icoană de la bunica mea. Lucruri care fuseseră odată casa mea. Acum erau doar o dovadă că viața nu merge niciodată așa cum ți-o imaginezi.
**
Ziua nunții a sosit prea repede.
Când am ajuns la restaurantul din Pitești, o sală mare decorată cu flori și lumini calde, am simțit imediat privirile. Unele curioase. Altele pătrunzătoare. Familia mea s-a adunat într-un colț, ca un stup de albine care se mișcă la vederea unei umbre.
Sora mea, Julia, era frumoasă. O rochie albă, simplă, elegantă. Dar privirea aceea… era aceeași privire care mă făcea să mă simt mică când eram copil. „Tu ești problema”, părea să spună. „Și nu te voi ierta că ai devenit cineva care nu am vrut să fii.”
M-am apropiat de masă în tăcere. Mama s-a întors spre mine cu același zâmbet politicos care taie mai bine decât un cuțit.
„Ai venit, Elena.”
„Am venit.”
Nu am mai spus nimic. Nici ea.
Apoi Julia și-a ridicat paharul, cuvintele rostite cu o voce dulce, dar pătrunzătoare:
„Aș dori să propun un toast pentru sora mea… rușinea familiei, dar și cea mai frecventă surpriză din viața noastră!”
Râsete. Multe râsete.
Ca un roi de viespi.
Și eu, stând în uniforma mea perfectă, am simțit fiecare venă din corpul meu încordată.
Apoi s-a auzit o mișcare. Un scaun împins înapoi. Pași hotărâți.
Comandantul Andrei Fântâna, în uniformă impecabilă, s-a apropiat de mine. S-a oprit, s-a îndreptat și… m-a salutat.
„Doamnă general, este o onoare.”
În cameră s-a lăsat brusc tăcerea.
Râsul s-a stins ca și cum cineva ar fi suflat pe el.
Și mama… mama a clipit, ca și cum nu ar fi înțeles ce vedea.
Și Julia? A văzut.
„Vreau să știți cu toții”, a continuat el, arătând spre mine, „că acest om mi-a salvat viața. Și nu doar a mea. A multora. Dacă cineva din această cameră merită respect, ea este.”
Nu știu cât a durat tăcerea. Poate o secundă. Poate o viață întreagă.
Dar apoi am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile: greutatea care îmi apăsa pieptul a început să se ridice.
M-am uitat la el, la întreaga cameră, la familia mea.
Și am spus cu vocea calmă și fermă a unei femei care își găsise locul:
„Nu am venit pentru scuze. Sau pentru aplauze. Am venit să închei capitolul. Și exact asta fac.”
Am pus paharul pe masă, m-am întors și am început să plec.
Dar înainte să ajung la ușă, mama a spus, abia auzit:
„Elena… stai.”
M-am oprit.
Pentru prima dată după ani de zile, o notă i-a tremurat în voce. Nu furie. Nu judecată.
Doar… regret.
„Nu te-am înțeles niciodată”, a spus ea. Dar asta nu înseamnă că nu te-am iubit.
Am închis ochii. Unele răni nu se vindecă repede. Dar cel puțin pot opri sângerarea.
M-am întors spre ea și i-am spus:
„Poate putem încerca din nou într-o zi. Dar nu azi.”
El a dat din cap. Și a înțeles.
Am ieșit din cameră fără să mă uit înapoi. Afară era frig, iar vântul flutura steagul de pe terasă, exact ca într-o bază militară. Abia acum, pentru prima dată, am simțit că steagul nu protesta.
M-a salutat.