Inima îi bătea atât de tare încât credea că o aude în tot apartamentul. Făcu un pas înainte, apoi încă unul, și genunchii i se îndoiră. Eva zăcea pe pat, cu fața în jos, nemișcată. Părul îi era împrăștiat pe pernă, iar pieptul… nu se mișca.
„Eva…” șopti el răgușit.
Niciun răspuns.
Un val de frig îi străbătu tot corpul. Gândurile îi năvăliră. Murise? Se întâmplase ceva cât timp eram… Nu-și putu termina gândul. Se duse la pat și îi atinse mâna. Era rece.
Respiră adânc și îi puse două degete pe gât, exact așa cum văzuse la televizor. Nu simțise nimic. Panica îl cuprinse.
„O, Doamne…” mormăi el, dându-se înapoi de frică.
Apoi observă plicul de pe noptieră. Alb, simplu, cu numele lui scris pe el. Gabi.
Cu mâini tremurânde, l-a desfăcut. Înăuntru era un bilet împăturit.
„Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns acasă exact la timp.”
A înghițit în sec și a continuat să citească.
„Știu totul. Despre Lili. Despre nopțile tale. Despre minciuni. Nu m-ai mai văzut de mult, dar te-am văzut mereu.”
A simțit cum îi alunecă pământul de sub picioare.
„Nu-ți scriu ca să te cert. Sau să te implor. Am fost soția ta timp de douăzeci și trei de ani. Ți-am spălat cămășile, ți-am crescut copilul, am fost acolo pentru tine când nici măcar nu aveam bani de pâine. Și tu… ai decis să pleci fără să pleci.”
Gabi s-a prăbușit pe marginea patului. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe față, incapabile să le oprească.
„Sunt obosit, Gabi. Nu mai pot. Dar nu vreau să plec ca o victimă. Vreau să plec cu demnitate.”
Abia atunci a observat că Ewa respiră. Foarte încet. Aproape imperceptibil. Pieptul i se ridica ușor.
„Ești în viață…” a șoptit el, în același timp îngrozit și ușurat.
Pe noptieră era și o sticlă goală de pastile. Somnifere. Nu multe. Destul cât să doarmă profund, dar nu destul cât să… Acum înțelegea. Totul fusese calculat.
A continuat să citească.
„Când te vei trezi din șoc, să știi că am plecat. Nu la spital. Nu la părinții mei. Am plecat pentru mine. La femeia care eram înainte să mă pierd lângă tine.”
Scrisoarea se încheia cu o propoziție care l-a lovit mai tare decât orice altceva:
„Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc. Și asta e libertatea mea.”
Gabi a stat nemișcată mult timp, ținând hârtia mototolită în mână. Soarele răsărea încet peste clădirile gri, iar un tramvai scârțâia în depărtare. O dimineață obișnuită pentru toți ceilalți. Pentru el, viața se terminase.
Eva s-a mișcat ușor și a oftat adânc. Era în viață. Dar ea nu-i mai aparținea.
Câteva ore mai târziu, când s-a trezit complet, ea nu mai era în dormitor. Dulapul era pe jumătate gol. Cheile apartamentului zăceau pe masă. Și verigheta ei.
Abia atunci a înțeles cu adevărat ce pierduse.
Nu pe soția lui obosită.
Nu pe femeia „mai în vârstă”.
Ci singurul bărbat care îl iubise când nu avea nimic.
A rămas singur în apartament, în acea tăcere apăsătoare de care nu se mai putea scutura. Telefonul îi vibra. Un mesaj de la Lila.
Nu a răspuns.
Pentru prima dată după ani de zile, Gabi a înțeles că unele lucruri, odată pierdute, nu se mai întorc niciodată. Și că uneori cea mai mare pedeapsă nu este abandonul… ci să fii lăsat singur cu adevărul.