Am coborât din taxi cu un bubuit în urechi. Mirosul de praf și frunze umede plutea în aer. Clădirea nu părea deloc un loc vesel: ferestre vechi, uși grele, vopsea scorojită. Totuși, puteam auzi copii râzând în curte.
L-am văzut pe Andrei coborând din mașină. Nu avea undițe la el. Doar un rucsac. A luat o geantă mare din portbagaj și a trecut prin poarta de fier, salutându-l pe portar ca pe un vechi prieten.
Am stat pe trotuar, cu genunchii tremurând. Gândurile îmi goneau. Ce căuta aici? De ce mințea?
Am făcut câțiva pași și m-am apropiat de poartă. Portarul, un bărbat de cincizeci de ani, s-a uitat curios la mine.
„Cauți pe cineva?”
„Da… Andrei Ionescu.”
„O, Andrei? Vă rog, e în holul mare.” Vine în fiecare sâmbătă.
„Vine în fiecare sâmbătă.” Cuvintele îmi răsunau în cap.
Am intrat. Holul mirosea a mâncare gătită și săpun ieftin. Desene de copii atârnau pe pereți: case, flori, soare. Nicio urmă de semne sau sloganuri străine. Doar lucruri simple, românești.
Voci și aplauze se auzeau din cameră. M-am apropiat încet și am privit pe ușă.
Andrei stătea pe podea, înconjurat de vreo zece copii. Avea mânecile suflecate, iar pe față avea acel zâmbet pe care îl vedeam rar acasă. Un băiețel cu gips la picior râdea zgomotos, iar o fetiță cu codițe îi arăta un desen.
„Uite, bunicule Andrei, e o barcă!”, a spus ea.
„E cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o vreodată”, a răspuns el.
O barcă. La pescuit. Am simțit un nod în gât.
O femeie în halat de baie s-a apropiat de mine. „Sunteți rudă?” „Sunt… soacra lui”, am spus încet.
A zâmbit călduros. „Avem noroc cu el. Vine de ani de zile. Repară tot ce e stricat, aduce mâncare, jucării. A plătit singur pentru asta. Nu a vrut niciodată ca nimeni să știe.”
Am simțit cum îmi dau lacrimile în ochi.
„De ce… de ce nu a spus nimănui?”„Spune că nu face nimic special. Că a avut noroc în viață și vrea să-l împărtășească.”
M-am uitat din nou la el. Scotea caiete, creioane și bomboane din geantă. Copilul l-a întrebat: „Nene Andrei, vii și sâmbăta viitoare?”„Dacă picioarele mele țin, sigur vin.”
Atunci am înțeles. „Pescuitul” era de fapt felul lui de a evita explicațiile, laudele, întrebările. Undițele erau doar o poveste simplă.
M-am întors acasă cu autobuzul, amețită de emoție. Când Andrei a venit în seara aceea, ca de obicei, l-am privit altfel. Mai atent. Mai cald.
După ce Sofia a adormit, i-am spus Anei adevărul. Tot adevărul. Fără ezitare.
Ana a plâns. Dar nu de durere. De mândrie.
„Mamă…” a șoptit ea. „De aceea l-am iubit.”
Duminică dimineață, Ana a pus un plic pe masă.
„Ce-i asta?” a întrebat Andrei.
„O parte din economii. Pentru copii. Și… data viitoare vom merge cu tine.”
Andrei a tăcut o clipă, apoi a zâmbit. Acel zâmbet sincer, neclintit.
Atunci am știut sigur: uneori, cele mai mari adevăruri stau în cele mai simple minciuni. Și o familie nu slăbește când adevărul este dezvăluit – se întărește.