O tăcere apăsătoare s-a așternut în cameră, genul acela care apasă urechile. Singurele sunete erau respirația ușoară a lui Andrei și foșnetul subtil al rochiei ei de mireasă, în timp ce Bianca făcea instinctiv un pas înapoi.
Mihai a citit primul document. Apoi al doilea. Apoi al treilea. Fața lui a pălit treptat, ca zăpada care căzuse peste mine în ziua aceea la munte.
„Ce este asta?”, a bâlbâit el.
Elena s-a apropiat încet.
„O plângere penală. Un ordin de protecție. Recunoașterea paternității. Și o cerere de pensie alimentară. Totul depus. Totul înregistrat. În această dimineață.”
Un murmur a unduit camera. Cineva a șoptit: „O, Doamne…” Cineva a răspuns la un alt apel telefonic.
Bianca s-a întors spre Mihai, cu ochii măriți.
„Mi-ai spus fostei tale… că a plecat de bunăvoie. Că nu voia copilul.”
Pieptul mi s-a strâns, dar nu am spus nimic. Adevărul nu mai avea nevoie de mine.
„Nu e ceea ce pare”, a încercat Mihai, dar vocea lui era goală. „Uită-te la ea… nici măcar nu are cu ce să se îmbrace.”
M-am uitat la haina mea ieftină, cumpărată cu ultimii mei 300 de lei. Apoi la copilul meu. Și am zâmbit.
„Nu aveam cu ce să mă îmbrac”, am spus clar. „Dar aveam ceva cu care să trec peste.”
Elena a continuat pe un ton calm, aproape didactic:
„Există martori. Există fotografii. Există dosare medicale. Și există un copil abandonat în mijlocul iernii. Legii nu-i plac astfel de povești.”
Funcționarul a pus cartea deoparte.
„Cred că ceremonia… nu poate continua.”
Bianca a scos încet inelul și l-a așezat pe masă lângă ea. Zgomotul metalic era mai puternic decât orice muzică.
„Nu pot, Mihai. Nu cu un bărbat care face asta.”
A ieșit din cameră fără să se uite înapoi.
Mihai a rămas nemișcat. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea mic. Neajutorat.
„O să regreți”, a murmurat el.
L-am privit direct în ochi.
„Nu. Am regretat deja tot ce era de regretat. Acum pur și simplu merg mai departe.”
Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul. Nimeni nu m-a oprit.
Când am ieșit afară, aerul rece mi-a umplut plămânii. Nu mai cădea zăpadă. Cerul era senin, curat, ca și cum o furtună și-ar fi lăsat amprenta.
Andrei s-a mișcat ușor și a deschis ochii. L-am privit și am știut, cu o certitudine liniștitoare, că totul va fi bine.
Aveam un drum lung în față. Încercări. Documente. Zile grele.
Dar aveam și ceva ce Mihai nu ar fi avut niciodată.
Libertate.
Și un bebeluș care dormea în siguranță la pieptul meu.