Mihai stătea relaxat pe canapeaua din sufragerie, cu o cană de bere în mână. Lângă el, o tânără cu părul scurt și blond râdea zgomotos, în timp ce soacra mea turna vin în pahare.
Nu puteam respira. M-am rezemat de perete, încercând să înțeleg dacă ceea ce vedeam era real. Femeia era colega lui de muncă, pe care o văzusem o singură dată, la o petrecere. Părea prea apropiată de el atunci, dar nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi ceva mai mult între ei.
Dar acum râdeau împreună, iar mâna lui Mihai se odihnea pe genunchiul ei.
Soacra mea zâmbea larg, ca și cum totul ar fi fost perfect normal.
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Voiam să mă grăbesc acasă și să le spun tot ce aveam pe cap, dar picioarele nu voiau să coopereze. În loc să fac tam-tam, mi-am scos telefonul și am făcut o poză prin fereastra deschisă. Apoi am plecat în liniște, ca să nu mă audă nimeni.
Am rătăcit pe străzi ore în șir, fără să știu unde merg. Imaginea celor doi râzând împreună încă îmi persista în minte. Mă întrebam cât timp a durat farsa asta. Oare mi-a dat soacra mea banii doar ca să mă dea la o parte, ca să poată fi liber cu femeia aceea?
Când se lăsa seara, am ajuns la casa surorii mele, în cealaltă parte a orașului. Am bătut la ușă și, când mi-a deschis, am izbucnit în plâns.
„Ce s-a întâmplat, Maria?”, a întrebat ea, îngrozită.
„Totul… totul s-a năruit”, am reușit să spun printre lacrimi.
Când i-am povestit totul, s-a uitat la mine cu tristețe.
„Nu lua decizii bazate pe emoții”, a spus ea. „Stai cu mine câteva zile.”
Am stat acolo aproape o săptămână, fără să răspund la telefon. Mihai mi-a trimis câteva mesaje, dar niciunul nu părea sincer. Unul, însă, m-a făcut să tremur: „Sper că te distrezi, mama spune că ai ajuns cu bine.”
Mama lui… totul era planificat.
În a opta zi, am decis să mă întorc. Nu ca să mă împac, ci ca să-mi adun lucrurile.
Când am intrat în curte, casa era liniștită. Pe masa din sufragerie zăcea o vază cu flori proaspete și un bilet împăturit în jumătate. L-am deschis cu mâinile tremurânde.
Era un bilet de la Mihai: „Îmi pare rău. A fost o greșeală. Mama nu a avut nicio legătură cu asta. Nu știu cum să-l repar.”
Am zâmbit amar. Nu mai era nimic de reparat.
Am intrat în dormitor și am luat o geantă cu documente și câteva haine. Pe pervaz zăcea fotografia nunții noastre, care se uita cu tristețe la mine. Am ridicat-o, m-am uitat la ea o clipă, apoi am pus-o la loc.
Când am ieșit din casă, am simțit o greutate ridicându-se de pe umeri.
În parcare, o vecină în vârstă s-a apropiat de mine și mi-a spus:„Doamnă Maria, așa e viața… unii oameni ne învață, prin durere, ce este libertatea.”
Am zâmbit ușor și am fost de acord.
Mi-am ridicat capul, am respirat adânc și m-am îndreptat spre stradă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că acest drum ducea undeva. Nu spre o vacanță, ci spre o viață nouă – una în care nu mai trebuia să cer permisiunea ca să fiu fericită.