Bărbatul a înlemnit.
Mâinile i-au înlemnit în aer, iar punga de carton i-a alunecat dintre degete. Inima îi bătea atât de tare încât credea că toți cei din jur o pot auzi. Vocea lui a continuat, timidă, nesigură, ca și cum cântărețul nici măcar nu ar fi știut de ce.
S-a întors încet.
Sub acoperișul scorojit al autogării stătea un tânăr într-o jachetă subțire și udă. Părul negru îi era lipit de frunte, iar privirea îi era pierdută. Cânta fără să se uite la nimeni, cu privirea ațintită în pământ, ca și cum cântecul s-ar fi ridicat dintr-o adâncime pe care nu o mai putea controla.
Bărbatul a făcut un pas. Apoi încă unul.
„Nani, draga mea…” a șoptit și el, fără să-și dea seama.
Tânărul s-a oprit brusc.
Și-a ridicat capul. Ochii li s-au întâlnit. O secundă. Două. Ploaia cădea mai tare, iar oamenii treceau pe lângă el fără să observe.
„De unde știi cântecul ăla?” a întrebat tânărul.
Vocea bărbatului tremura.
„De la fiul meu.”
Tânărul a zâmbit amar.
„Știu asta de când eram copil. Nu știu de unde. Îmi amintește de asta când trec printr-o perioadă dificilă.”
Bărbatul l-a privit insistent. Linia sprâncenelor. Felul în care își strângea buzele. Era ceva acolo. Ceva dureros de familiar.
„Cum te cheamă?” a întrebat el.
„Andrei”, a răspuns tânărul. „Așa mă numeau la orfelinat.”
Cuvintele au căzut ca un trăsnet din senin.
Bărbatul s-a clătinat. S-a sprijinit de un stâlp ruginit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Nu. Nu acolo. Cum te numeai când erai mic?”
Tânărul a ezitat.
„Mi-au spus că… poate am un nume diferit. Dar nu mai știu.”
O ploaie torențială cădea acum. Apa le curgea pe fețe, amestecându-se cu lacrimile.
Bărbatul a pășit înainte și a început să cânte. Nu prea tare. Exact ca acum șaptesprezece ani, în seara aceea când copilul se temea de întuneric.
Tânărul și-a acoperit gura cu mâna. Genunchii i-au slăbit.
„Tati…”, a șoptit el, fără să știe de ce.
În acel moment, totul s-a prăbușit.
Bărbatul l-a îmbrățișat, disperat de anii pierduți, de foame, de frig, de nopțile petrecute pe carton. Tânărul a izbucnit în lacrimi ca un copil mic, strângându-și haina udă, murdară, dar călduroasă.
Au stat acolo mult timp. În ploaie. Fără nicio grijă pe lume.
Mai târziu, au intrat într-o covrigărie. Au băut ceai fierbinte. Au vorbit. Au pus cap la cap bucățile vieții lor. O mână lipsă la piață. Ani de instituții. Străzile. Munci mărunte. Singurătate.
Dimineața, ploaia s-a oprit.
Bărbatul s-a uitat la fiul său, care dormea cu capul pe masă, obosit, dar calm. Pentru prima dată în șaptesprezece ani, a încetat să mai caute.
Avea în fața lui tot ce-i mai rămăsese din viață.
Un cântec.
Și un fiu.