A doua zi, exact la ora șase, Andrei era deja în picioare, cu mânecile suflecate și stomacul strâns.
Adriana l-a testat încă din primul minut.
I-a vorbit urât. Îl corecta la fiecare pas. Îi cerea lucruri mărunte doar ca să vadă cum aleargă.
În a treia oră, l-a întrebat sec:
„Cât crezi că valorează viața mea, Andrei?”
S-a oprit.
„Mai mult decât orice sumă din conturile tale.”
Acesta a fost primul șoc.
Zilele au trecut greu. Foarte greu.
Adriana plângea noaptea. Ziua, înjura. Își vărsa furia asupra lui ca pe un sac de box. Și Andrei a rămas.
A vorbit cu el. I-a povestit despre mama lui, despre cum trăia cu frica de facturi, despre cum era să numere lei înainte de salariu.
În a patra zi, Adriana se săturase să țipe.
În a cincea zi, ea l-a rugat să deschidă fereastra.
„N-am mai simțit aer adevărat de luni de zile”, a șoptit ea.
În a șaptea zi, Adriana plângea încet, iar Andrei o ținea de mână.
„De ce nu ai plecat?”, a întrebat ea.
„Pentru că ai fi rămas și tu, dacă mama ar fi fost în locul tău.”
A doua zi dimineață, Adriana l-a privit altfel.
„Salariul este de 6.000 de lei pe lună. Contract de muncă. Program stabil.”
Andrei a simțit ca și cum cineva i-ar fi tăiat picioarele.
„Și încă ceva”, a continuat ea. „Vreau să ai grijă de mine. Nu doar ca îngrijitoare. Ca persoană.”
În următoarele luni, vila s-a schimbat.
Țipetele au dispărut.
Adriana a început din nou terapia. A zâmbit. Era în viață.
Și Andrei nu mai era doar un biet curier.
El a fost cel care a rămas.
Și uneori asta valorează mai mult decât toți banii din lume.