…un gol în stomac, ca o premoniție proastă. Dar, ca întotdeauna, își ascunse frica în spatele unui zâmbet batjocoritor.
„De ce arăți așa? O să plângi?”, a întrebat-o, împingând-o ușor cu umărul.
Sonia nu a spus nimic. Pur și simplu l-a privit. O privire calmă, profundă, care nu semăna deloc cu privirea unei fete speriate. Era ceva în ea, o putere ciudată, aproape liniștitoare. Marian s-a forțat să râdă, iar colegii lui au izbucnit în râs.
A doua zi, totul a început la fel. Marian o aștepta pe Sonia la intrare, gata să-și continue trucurile murdare. Dar ea a trecut pe lângă el, ignorându-l. Ca și cum nici măcar nu ar fi existat.
Marian ura să fie ignorată. În fața altora, era o insultă. Așa că a apucat-o de mână și i-a smuls ghiozdanul. Caietele s-au împrăștiat pe podea, iar toată lumea a început să râdă.
„Așadar, arată-ne ce ascunzi acolo”, a spus el râzând, scuturându-și ghiozdanul.
O cutie mică și veche de lemn, cu o încuietoare ruginită, a căzut. Sonia a înlemnit. Pentru prima dată, expresia feței i s-a schimbat. A făcut un pas spre el, vocea ei fiind calmă, dar rece ca gheața.
„Dă-mi-o înapoi, Marian. Nu știi ce faci.”
Râsul s-a oprit brusc. Era ceva în vocea ei care dădea aerului greutate. Dar Marian, neputând renunța, a deschis cutia. Înăuntru era o fotografie alb-negru a unei femei și a unui bărbat, probabil părinții fetei. Pe verso era data și o inscripție scrisă de mână: „Protejează-mă întotdeauna.”
În momentul în care a atins fotografia, Marian a simțit o senzație ciudată de furnicături. Imaginea i-a tremurat în mână și, pentru o secundă, a crezut că femeia din imagine și-a întors capul. A aruncat fotografia la pământ, cu fața palidă.
Sonia l-a ridicat încet și a spus:
„Ți-am spus, nu știi ce faci.”
În acel moment, luminile de pe hol au pâlpâit. Un curent rece a străbătut întreaga școală. Prietenii lui Marian au început să se retragă, speriați. A încercat să râdă din nou, dar vocea i s-a frânt.
Din acel moment, totul s-a schimbat. În zilele care au urmat, Marian a început să aibă coșmaruri. Auzea pași pe hol, chiar și când era singur. Simțea că cineva îl urmărește noaptea și se trezea leoarcă de transpirație.
A încercat să ignore totul, dar nimic nu a mai fost la fel. Nu mai putea ridica mâna spre nimeni. Simțea o povară de fiecare dată când încerca. Până într-o zi, când Sonia a trecut, ea a spus încet:
„Nu este un blestem, Marian. Este doar trezirea conștiinței tale.”
Din acea zi, nimeni nu l-a mai văzut râzând. A început să-i apere pe cei pe care îi batjocorise odinioară. A devenit un apărător al celor slabi.
Ani mai târziu, când cineva l-a întrebat ce l-a schimbat, a zâmbit amar și a spus doar:
„Zece secunde. Atât mi-a luat să înțeleg cine sunt și cine nu mai vreau să fiu.”
Și de atunci încolo, în acea școală, nimeni nu a mai ridicat vocea către un coleg de clasă. Pentru că toată lumea știa povestea lui Marian și a Soniei – fata care a învins răul fără să dea o lovitură, doar privindu-l direct în ochi.