Ecranul nu arăta nimic din ce mi-aș fi imaginat în cele mai întunecate scenarii ale mele. Mașina se îndepărta de blocul nostru din Pitești, farurile străpungând întunericul, iar Mihai fredona încet o melodie veche la radio. Viviana stătea pe scaunul din dreapta, cu genunchii adunați la piept, privind pe geam.
Am derulat filmul înapoi.
Au trecut pe lângă o benzinărie la colț. Au trecut pe lângă un magazin. Nici urmă de înghețată.
Mașina plecase din oraș.
Simțeam frig în mâini. Inima îmi bătea puternic în urechi.
Drumul se îngusta, luminile se stingeau. Am recunoscut cartierul. Era pe un deal, spre livezi vechi, abandonate. Un loc unde tinerii veneau să vorbească, să fumeze, să plângă, departe de lume.
Mihai a virat la dreapta.
Camera a surprins interiorul. Viviana și-a tras gluga peste cap. Nu plângea. Dar nici măcar nu a zâmbit.
„Tată…” a spus ea încet. „Nu mai pot face asta.”
Mi s-a tăiat respirația.
„Știu, draga mea”, a răspuns Mihai. „Spune-mi.”
Și apoi a început să vorbească. Despre biletul la ordin pe care prietenul ei îl semnase pentru bani împrumutați. Despre cum fusese intimidată. Despre teama ei de a-mi spune pentru că știa că nu aveam bani de pierdut, că salariul meu era folosit pentru plăți și mâncare.
„Mi-e rușine”, a șoptit ea. „Mi-e teamă.”
Mihai nu a atins-o. Nu și-a ridicat vocea. Pur și simplu a stat cu mâinile pe volan.
„Ai făcut o prostie, da”, a spus el calm. „Dar nu ești singură. Și nu e sfârșitul lumii.”
Am simțit cum îmi curg lacrimile pe masă.
Au stat acolo mult timp. Mi-a explicat ce înseamnă datoria, cum pot merge împreună la școală, cum pot vorbi cu profesorii, cum pot rezolva problemele fără scandal. I-a promis că o va ajuta să economisească bani, chiar dacă asta ar însemna să strângă cureaua pentru câteva luni.
„Mama ta trebuie să știe”, a spus el în cele din urmă. „Dar îi vom spune împreună.”
Viviana a dat din cap.
La întoarcere, s-au oprit la o brutărie deschisă non-stop. Au cumpărat două croissante calde și suc. Camera i-a surprins râsul timid pentru prima dată în seara aceea.
Am închis laptopul și m-am așezat pe un scaun, tremurând.
Dimineața, i-am chemat pe amândoi la masă. Soarele se filtra prin perdele, iar ceasul ticăia prea tare.
„Am văzut videoclipul”, am spus.
Fața Vivianei a pălit. Mihai a oftat și a dat din cap.
„Îmi pare rău că nu ți-am spus”, a spus el. „Am vrut doar să o ajut până va fi pregătită.”
M-am ridicat și am îmbrățișat-o pe fiica mea. Puternic. Apoi pe el.
Nu am țipat. Nu l-am judecat. Am făcut un plan.
Astăzi, datoria a fost plătită. Viviana este mai puternică. Și am învățat ceva dificil, dar important: uneori, dragostea adevărată arată așa – ca o seară fără înghețată, în mașină, pe un drum rece, unde cineva chiar te ascultă.
Și da, sunt norocoasă.