…Nu l-am mai iubit.
Deodată, toată confuzia din inima mea a dispărut, de parcă s-ar fi evaporat în aerul rece al dimineții. M-am uitat la ecranul telefonului și în loc de furie, dor sau frică, am simțit doar o pace profundă, nouă, pe care nu o mai trăisem de ani de zile. Era liniștea cuiva care se trezește, eliberat, involuntar.
— Ce vrei, Andrei?
Ea a ezitat. Până și respirația ei era neuniformă.
“Pot sa vin la tine? Trebuie sa vorbim. Nu m-am gandit… Nu am vrut… Doar m-am certat cu parintii mei, Laura m-a lasat sa dorm pe canapea, nu a fost ceea ce crezi…”
Mi-am închis ochii și mi-am ținut respirația pentru o secundă. Acesta a fost un moment în care aș fi intervenit cândva cu întrebări, explicații, speranțe. Dar nu mai eram aceeași femeie.
— Nu. Nu avem despre ce să vorbim altceva.
A tăcut câteva secunde, apoi a șoptit:
— Mirela… nu am vrut să te pierd.
A fost prima dată când am simțit nevoia să zâmbesc. Trist dar eliberator.
“N-ai pierdut nimic, Andrei. Ai renuntat.”
A încercat din nou să-și justifice gestul, dar am închis înainte ca el să se înece în minciuni. Fără să ezit, l-am oprit și am așezat telefonul pe noptieră. M-am întins într-un pat rece, dar pentru prima dată după mult timp nu m-am simțit singur. Casa era doar a mea, liniștea era doar a mea, viitorul era doar al meu.
Dimineața m-am trezit că soarele strălucea prin perdele și un sentiment ciudat: nimic nu m-a durut. M-am simțit chiar ușurat. Mi-am făcut cafeaua preferată fără să o împărtășesc cu nimeni și, în loc să mă gândesc la ce îi plăcea lui, am făcut ouă prăjite, al căror miros nu l-a putut suporta niciodată.
Am pus niște muzică românească veche de care râdea mereu și am început să difuzeze casa. De parcă și pereții aveau nevoie de o respiră. Am rearanjat mobila, am aruncat lucrurile pe care le-am lăsat doar pentru că îi plăceau, am curățat sertarele și, pentru prima dată de mult timp, mi-am scos hainele preferate pe care le evitasem ca să nu comenteze.
Pe la prânz, am ieșit pe îndelete în oraș. M-am dus în parc și m-am așezat pe o bancă, privind oamenii. Erau familii, bătrâne, tineri grăbiți, femei singure, bărbați obosiți, copii gălăgioși. Viața a continuat și această scenă simplă m-a calmat mai mult decât ar putea orice terapie.
În acea după-amiază mi-am cumpărat un caiet nou și un pix elegant, unul dintre cele vândute în librării și am început să scriu primul lucru care mi-a venit în minte:
„Nu te pierde pe tine, ca să nu pierzi pe altcineva”.
Apoi:
„Dragostea care te închide nu este iubire. Este sclavia inimii”.
Si ultimul:
„Uneori, cel mai mare câștig este ceea ce poți pierde.”
După câteva zile, mi-am făcut curaj și m-am dus la patiseria la care îmi doream de mult să merg, dar nu m-am dus pentru că Andrei a spus că nu merită să cheltuiesc 15 lei pe o prăjitură când o poți coace acasă. Am cumpărat două – unul cu ciocolată și unul cu lămâie – și nu m-am simțit vinovat o clipă.
Am început să ies mai des cu prietenii pe care îi ignorasem, să vorbesc mai mult cu mama și să dorm liniștit fără să verific mesajele, notificările sau scuzele inutile. Curând, fața mea din oglindă a început să se schimbe. Nu mai aveam ochi triști, ci privirea pură a unui bărbat trezit la realitate.
Și astăzi, dacă mă întrebați pe mine, nu regret nici o secundă. I-am dat doi ani, dar restul vieții mele este al meu.
Și o voi trăi frumos. În cameră. Cu respect. Cu dragoste adevărată.
Nu pentru oricine.
Dar pentru tine.