…—Da, am trecut, Oleg, am spus eu calm.— Și tu ai semnat-o.
Următoarea tăcere a fost grea, apăsătoare. Singurele sunete erau zumzetul frigiderului și traficul îndepărtat de pe bulevard. In apartamentul nostru din Brasov, construit caramida cu caramida, lumea se destrama.
Am scos din sertar un dosar subțire și albastru. L-am pus pe masă, între noi. Ca o piesă de șah.
Își întinse mâna, dar se opri la jumătatea pasului. Degetele îi tremurau.
— Chiar crezi că asta te va salva? – mormăi el. -Am avocați. am bani.
„Ai avut bani”, l-am corectat. — Societatea nu mai poate funcționa legal. Orice transferuri sunt invalide. Conturile sunt blocate până la clarificare. Și „fondul de rezervă”…
M-am oprit intenționat.
— Ce fond? – șopti el.
— Fondul meu. Zece ani de salariu, bonusuri, dividende. Tot ce nu ai observat. Aproape 1.200.000 lei.
Fața i s-a scurs. Căzu pe spate de parcă cineva i-ar fi smuls scaunul de sub el.
„Tu… m-ai jefuit?”
— Nu, am spus eu încet. — M-am apărat.
Apoi am simțit o adevărată frică. Nu despre mine. Despre el. Despre imaginea lui, despre iubiții lui, despre „viața nouă”.
M-am ridicat de la masă. Pentru prima dată în acea seară m-am simțit obosit. Dar și ușurare profundă.
— Ai vrut să o iei de la capăt, Oleg. Ei bine, vei începe. Fără companie. Fără casă. Fără mine.
M-am dus în dormitor și am luat geanta pe care o pregătisem cu mult timp în urmă. Nu cu haine. Cu acte.
M-am oprit în prag.
-Știi ce e ironic? – am spus fără să mă întorc. — Dacă ai fi avut curajul să-mi spui adevărul în urmă cu zece ani, s-ar putea să nu fi deschis niciodată acea servietă.
Am închis încet ușa.
Afară, aerul serii era rece și limpede. Am respirat adânc. Pentru prima dată în ultimii ani, am simțit că respir cu plămânii mei.
Nu am câștigat doar bani. Am câștigat libertatea.
Și acea simplă liniște românească pe care o simți când știi că nu ai fost naiv. Când știi că ai avut răbdare. Și că până la urmă calculele chiar funcționează.