Am ieșit din casă fără să aprind lumina.
Nu voiam să văd nimic altceva.
Nici pereții unde a crescut Laura.
Nici fotografiile de pe hol unde râdea cu capul dat pe spate.
Am închis ușa încet, în tăcere.
Ca și cum aș fi fost suficient de discretă… durerea nu ar fi fost atât de mare.
Am dormit câteva nopți într-o pensiune ieftină la periferia orașului.
O cameră mică, mirosul de mobilă veche și o tăcere apăsătoare.
Aveam doar haine într-o geantă… și amintiri.
Dar nu asta mă durea cel mai mult.
Mă durea că bărbatul în care avea încredere… mă scosese din viața lui ca și cum nu aș fi existat niciodată.
În a șaptea zi, am stat pe o bancă în fața unei cafenele.
Cu o cafea rece în mână.
Telefonul meu vibra.
Un număr necunoscut.
Am răspuns încet.
„Da?”
Vocea de la celălalt capăt al firului era oficială.
„Domnul Antoni Popescu?”
„Da.”
„Sunăm de la notar. Este vorba despre testamentul fiicei dumneavoastră.”
Inima mi s-a oprit.
„Testamentul?”
„Da. Există un document semnat de doamna Laura Popescu acum câteva luni… care prezintă clar prevederile privind averea și locuința ei.”
Am închis ochii.
„Și?”
„Vă rog să vă prezentați mâine. Este important.”
Am închis.
Și pentru prima dată în acele zile… am simțit ceva mai mult decât durere.
A doua zi, am ajuns la notar.
Daniel era deja acolo.
Elegant. Calm. Ca întotdeauna.
De data aceasta, însă, și-a pierdut stăpânirea de sine.
Ne-am privit unul pe altul.
Pentru prima dată, am văzut îngrijorare în ochii lui.
Notarul a deschis dosarul. „Doamna Laura Popescu a lăsat un testament înregistrat legal.”
Daniel s-a aplecat ușor în față.
„Casa în care ați locuit…”
A tăcut.
„…nu aparține domnului Daniel Ionescu.”
S-a lăsat tăcerea.
„Proprietatea este înregistrată în întregime pe numele tatălui ei – domnul Antoni Popescu.”
Daniel a înlemnit.
„Este imposibil.”
Notarul a ridicat documentul.
„Este perfect legal.”
Nu am spus nimic.
M-am holbat pur și simplu la el.
„În plus”, a continuat notarul, „scrie clar: domnul Ionescu are la dispoziție șapte zile pentru a părăsi apartamentul.”
Telefonul lui Daniel a început să vibreze pe masă.
S-a uitat la el.
Nu a răspuns.
Îi tremurau ușor mâinile.
„E o glumă…” a șoptit el.
Am făcut un pas spre el.
L-am privit așa cum se uitase el la mine în biserică.
Ușor.
„Ai 24 de ore să pleci”, am spus încet.
A ridicat privirea.
Pentru prima dată… nu mai avea nimic de spus.
Fără glume.
Fără control.
Fără observatori.
Doar realitate.
Am ieșit din birou fără să mă grăbesc.
Aerul de afară era rece, dar curat.
Nu mi-a readus fiica la viață.
Nimic nu putea.
Dar pentru prima dată după mult timp…
Am simțit că promisiunea pe care i-o făcusem – că o voi proteja, indiferent de situație – nu dispăruse.
Pur și simplu se schimbase.
Și într-un fel… eram încă acolo pentru ea.