„Da”, a răspuns Eliana cu o voce clară și fermă. Nu și-a coborât privirea.
„Mama ta m-a asigurat în scrisoarea ei că ești o mireasă model: vorbești trei limbi, cânți la pian și cunoști toate regulile de etichetă.”
Eliana a zâmbit slab, pe neașteptate în această atmosferă solemnă.
„Mama mea, Majestate, fie se înșală, fie te-a înșelat. N-am mai atins clapele pianului de când aveam zece ani. De obicei, citesc poezii cu voce tare când sunt singură și o fac, spun unii, cu prea multă pasiune. Și… nu știu deloc să mă prefac.”
Șeicul s-a încruntat.
„Atunci de ce ești aici?”
Eliana și-a ridicat bărbia, iar o strălucire în ochi pe care șeicul nu o mai văzuse de mult timp – o flacără a demnității – s-a aprins.
„Poate că nu am niciun scop aici”, a spus ea încet. „Sau poate am fost trimisă să-ți reamintesc ce înseamnă să te uiți la un bărbat, nu la o alianță.”
Pentru o clipă, s-a așternut o tăcere deplină. Apoi șeicul s-a ridicat, încet, ca un munte care prinde viață. A mers spre ea fără grabă, fiecare pas răsunând ca o bătaie a inimii în vastul gol al sălii.
„Ești prima femeie care îndrăznește să-mi vorbească așa”, a spus el cu o urmă de surpriză.
„Poate pentru că sunt prima care nu are nimic de pierdut”, a răspuns ea.
În seara aceea, pe măsură ce soarele apunea în spatele nisipului, Eliana a rămas singură în grădina palatului. Se simțea ca un colțișor de vis – fântâni șoptind, trandafiri parfumați cu tămâie și stele ieșind una câte una pe cer. Acolo, pentru prima dată, a simțit că tăcerea nu o apăsa, ci mai degrabă asculta.
Zilele care au urmat au fost ciudate. Nimeni nu i-a spus dacă fusese acceptată sau nu. Era invitată la cine regale, dar ea stătea întotdeauna la capătul mesei, departe de tron. Îl vedea doar din profil – mereu indiferent, rece, dar din când în când privirea lui o căuta pe a ei.
Într-o noapte, o furtună de nisip a măturat palatul. Vântul urla ca un animal sălbatic, iar servitoarele s-au ascuns, tremurând. Eliana a ieșit pe terasă, fără să știe de ce. Tot ce vedea era întunericul care se cufunda peste tot. Deodată, cineva a apucat-o de braț și a tras-o înăuntru. Era el.
„Ai nebun?”, a țipat ea, cu vocea tremurândă.
„Poate. Dar nu mă mai puteam ascunde de viață”, a spus ea, privindu-l direct în ochi.
Pentru prima dată, șeicul a zâmbit. Nu rece, nu ironic – ci obosit, omenește.
În zilele care au urmat, a început să o invite la bibliotecă. Au vorbit despre poezie, despre lumea exterioară, despre oameni. Ea i-a povestit despre ploaia care mirosea a pământ putred, despre satele românești unde bătrâni stăteau în uși și zâmbeau fiecărui trecător. El a ascultat-o și, fără să-și dea seama, a început să respire altfel.
Într-o seară, Eliana l-a întrebat:„De ce te temi cel mai mult?”
El a tăcut mult timp, apoi a spus:„Să iubești din nou.”
Ea a întins mâna și și-a pus-o într-a lui.
„Atunci e timpul să-ți înfrunți frica.”
Timpul a trecut, iar zvonurile au început să circule: șeicul, omul de piatră, se schimba. Nu mai era rece, nu mai era distant. Palatul a prins viață, iar oamenii zâmbeau.
Într-o dimineață, în fața întregii curți, a căzut în genunchi în fața ei, îmbrăcat în alb, cu ochii sclipind.
„Tu ești destinul meu”, i-a șoptit el.
Și atunci toată lumea a înțeles: femeia pe care o ridiculizaseră devenise regina inimii celui mai puternic om din deșert.
Și Eliana, fata care nu cunoștea nicio pretenție, a dovedit că adevărul, spus cu demnitate, poate cuceri chiar și un suflet împietrit de forță.