Maria a simțit o strângere în piept. Inima îi bătea atât de tare încât credea că se aude în toată casa. A apucat colțul rochiei cu degetele și a rămas nemișcată.
Constantin nu s-a apropiat de ea. S-a așezat pe marginea patului și și-a plecat capul.
„Nu te-am cerut în căsătorie din cauza a ceea ce crezi tu”, a spus el încet, cu vocea obosită. „Și nici nu o să te ating.”
Maria a ridicat încet privirea, neîncrezătoare.
„Sunt bolnav”, a continuat el. „Doctorii mi-au spus asta acum ani de zile. Inima mea… nu va mai rezista mult. Mi-au dat cel mult doi ani.”
Cuvintele au plutit între ei.
„Deci… de ce?” a întrebat ea, aproape fără cuvinte.
Constantin a oftat adânc. „Pentru că nu vreau să mor singură. Și pentru că știu cum e să-ți fie foame.”
A început să-i povestească despre copilăria lui, despre părinții lui care au murit devreme, despre anii în care a dormit în colibe ciudate și a mâncat ce i se dădea. Despre cum a muncit toată viața și a rămas singur.
„Tatăl tău mi-a cerut bani”, a spus el răspicat. „I i-am dat. Dar nu te-am cumpărat pe tine. Am cumpărat liniștea familiei tale.”
S-a ridicat și a scos un plic gros dintr-un sertar.
„Uite încă zece mii de lei”, a spus el. „Pentru mama ta. Pentru frații tăi. Și casa asta… nu e a mea. E a ta.”
Maria a simțit cum i se umplu lacrimile, neputând să și le stăpânească.
„Și tu?”, a întrebat ea.
„Voi dormi în camera alăturată”, a spus el simplu. „Vei fi soția mea doar pe hârtie. În sat. Asta e tot.”
În noaptea aceea, Maria a adormit singură, pentru prima dată fără frică.
Zilele au trecut, iar satul a început să murmure. Oamenii se așteptau la scandal, la lacrimi și poate chiar la evadare. Dar Maria era văzută în fiecare zi, mergând cu capul sus. Avea mâncare. Avea haine curate. Și pentru prima dată, a simțit pace.
Constantin a învățat-o să citească din ziare vechi. A încurajat-o să scrie. A dus-o în oraș și i-a cumpărat cărți.
„Nu vreau să fii prizoniera nimănui”, i-a spus el într-o zi.
După un an, boala lui s-a agravat. Maria a fost alături de el zi și noapte. Îl ținea de mână, îi ștergea fruntea, îi citea cu voce tare.
Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, Constantin a murit în pace.
La înmormântare, satul a liniștit în timp ce notarul citea testamentul. Totul a rămas cu Maria: casa, pământul, economiile ei.
Dar adevărata surpriză a venit mai târziu.
Maria a vândut niște pământuri și a deschis o mică școală pentru copiii săraci ai satului. A ajutat familii, a oferit locuri de muncă și și-a dus frații la facultate.
Tatăl ei, Vasili, a venit într-o zi cu capul plecat.
„Iartă-mă”, a spus el. „Te-am trădat.”
Maria l-a privit calm.
„Nu”, a răspuns el. „M-ai pierdut. Dar m-am regăsit.”
Și pentru prima dată în viața ei, Maria a înțeles că nu mai aparținea nimănui. Doar ei însăși.