„Andrei… nu știm cum să-ți mulțumim.”
El a zâmbit obosit.
— Nu trebuie. Ai grijă de tine.
S-a întors să plece, dar Ioana a spus altceva:
„Sper… fetița ta este în siguranță.”
A dat din cap și a ieșit în noapte.
Drumul spre casă părea mai lung ca niciodată.
Când a intrat în apartamentul mic, Ana dormea pe canapea, cu o pătură înfiptă sub bărbie.
Se aşeză lângă ea şi o mângâie pe păr.
“Tata e aici…”
Nu a dormit în noaptea aceea.
S-a gândit doar la acele trei zile.
A doua zi a lucrat până când mâinile i-au cedat. El a strâns fiecare cray. A vorbit cu un apărător public. A adunat dovezi. Fotografii. Vestea. Tot ceea ce.
A treia zi a venit mai devreme decât și-ar fi dorit.
Era frig în sala de judecată.
Ana s-a așezat lângă el, ținându-l de mână.
Fosta lui soție stătea de cealaltă parte, îmbrăcată elegant, cu un avocat scump.
„Cazul Ionescu vs. Ionescu.”
A intrat arbitrul.
Andrei ridică privirea…
Și a înghețat.
În fața lui, la masa judecătorului, stătea un om impunător.
Și primul la rând, în sala de judecată…
Ioana și Maria.
Inima i s-a scufundat.
“Este imposibil…”
Fetele s-au uitat la el și au zâmbit discret.
Arbitrul a început.
Avocații au vorbit. Au prezentat dovezi.
Fosta soție a spus că Andrei nu avea bani și nu a oferit stabilitate.
Andrei a vorbit simplu.
Fără cuvinte mari.
Doar adevărul.
“Nu am mulți bani… dar am fost acolo. În fiecare zi. Și o iubesc.”
Tăcere.
Judecătorul se uită lung la el.
Apoi s-a uitat la dosare.
A fost un moment care a părut o eternitate.
În cele din urmă a vorbit:
„Instanța hotărăște ca minorul să rămână în grija tatălui său”.
Andrei nu a înțeles la început.
“Ce…?”
Ana a început să plângă și l-a îmbrățișat.
Judecătorul a continuat:
„Banii nu pot înlocui dragostea și angajamentul unui părinte.”
A bătut cu ciocanul.
Totul s-a terminat.
Andrei a părăsit sala de judecată tremurând.
Ioana și Maria s-au apropiat de el.
— Ți-am spus că totul va fi bine.
— Ai… vorbit cu el?
Mary a zâmbit.
“Nu. Nu era nevoie. El doar… a văzut.”
La ușa sălii de judecată, judecătorul s-a oprit pentru o clipă.
Se uită la Andrei.
Dădu repede din cap.
Respect.
Pentru prima dată după mult timp, Andrei a simțit că nu se luptă singur.
O ridică pe Ana în brațe.
„Bine, dragă… suntem acasă.”