Mâna băiatului nici măcar nu a atins-o.
Într-o fracțiune de secundă, Lidia i-a apucat încheietura mâinii și a răsucit-o violent. S-a auzit un pocnet puternic, urmat de un țipăt.
Totul s-a întâmplat atât de repede încât ceilalți doi au înlemnit pentru o clipă.
Lidia nu era doar o fată care ieșea la alergat.
Ea practica arte marțiale de zece ani. A început la paisprezece ani, după ce o colegă de clasă a încercat să o bată într-un autobuz aglomerat. Atunci a jurat să nu mai fie niciodată victimă.
Primul huligan a căzut în genunchi, agățându-l de braț.
Al doilea s-a repezit la ea, înjurând. Lidia a pășit într-o parte, l-a apucat de braț și l-a aruncat pe asfaltul ud prin propriile puteri. Aerul i-a părăsit plămânii cu un sunet înăbușit.
Al treilea a ezitat.
Pentru prima dată, zâmbetul i-a dispărut de pe față.
„Ai nebun?!” a strigat el.
„Nu”, a răspuns Lidia calm. „Sunt gata.”
Liderul furios a încercat să o lovească din lateral. Dar mișcările ei au fost precise, calculate. Un blocaj, o lovitură scurtă în stomac, un cot bine plasat. Băiatul a căzut lângă motocicletă.
Respirația Lidiei s-a accelerat din nou, dar nu de frică. De adrenalină.
Prima care a țipat de durere a încercat să se ridice, dar ea își scosese deja telefonul.
„Poliția? Bună dimineața. Sunt la Parcul Tineretului. Trei tipi au încercat să mă jefuiască. Da, îi țin aici.”
Băieții au început să înjure și să amenințe.
„Habar n-aveți cu cine vă puneți!”
Lidia s-a holbat la ei.
„Da. Lași atacă o femeie singură.”
După câteva minute, a sunat o sirenă. De data aceasta, nu era ea.
Poliția i-a găsit pe toți trei la pământ, murdari, uzi și semnificativ mai puțin curajoși decât cu zece minute mai devreme.
Ofițerul s-a uitat la Lidia și a întrebat:
„Ești bine?”
Ea a dat din cap.
Abia atunci a simțit cum îi tremură ușor mâinile. O descărcare de gestiune.
După ce și-a dat declarația și a îndeplinit formalitățile, a rămas singură pe bancă pentru o clipă. Soarele s-a ridicat și mai sus, luminând aleea care i se păruse un loc periculos cu doar câteva clipe în urmă.
Și-a băgat coada între picioare și a zâmbit ușor.
Nu pentru că i-ar fi învins.
Ci pentru că nu scăpase.
În aceeași zi, povestea a ajuns la grupuri locale din București. Oamenii care au citit-o au început să vorbească despre cursuri de autoapărare pentru fete, soții și fiice.
Mama i-a scris: „Datorită ție, mi-am înscris fiica la karate.”
Lidia a citit mesajul de mai multe ori.
Nu violența i-a dat putere.
Era un fapt că nu voia să fie victimă.
În seara aceea, după ce s-a întors acasă, și-a făcut un ceai și s-a așezat pe balcon. Orașul zumzăia liniștit.
S-a gândit cât de ușor ar fi altfel.
Cât de repede s-ar putea transforma trei râsete batjocoritoare în tăcere.
A doua zi, în parc, a alergat din nou.
Nu de frică.
Ci cu spatele drept.
Pentru că uneori cei care par cei mai lipsiți de apărare sunt tocmai cei care știu cel mai bine să se apere.
Și în dimineața aceea, cei trei huligani au învățat pe calea cea grea că nu orice femeie este victimă.