Notarul și-a potrivit ochelarii și a repetat calm ultima propoziție, ca și cum s-ar fi asigurat că au auzit bine.
„Îi lăsăm Mariei Ionescu, fiica vecinului, casa de la țară, pământul, economiile din bancă și toți banii economisiți în ultimii ani, ca semn de recunoștință pentru grija și sprijinul acordat până în ultimul moment.”
În birou s-a lăsat tăcerea.
Victoria a clipit des, ca și cum ar fi citit greșit mesajul de pe telefon. Ana a rămas cu gura căscată. Daniel a înlemnit.
„Ce vrei să spui?”, a izbucnit Ana prima. Cine este Maria?”
Notarul și-a ridicat privirea de la documente.
„Tânăra domnișoară care a avut grijă de mama ta. A dus-o la doctor, a făcut cumpărăturile, a plătit facturile când pensia nu-i era suficientă. Asta scrie clar în testament.”
Victoria a simțit cum îi năvălește sângele în obraji.
„Și noi?” „Ce vom primi?”
Notarul a întors pagina.
„Fiecare dintre voi primește un plic cu adresa personală. Asta e tot.”
Pe birou se aflau trei plicuri simple, albe.
Ana l-a deschis prima. Înăuntru era o fotografie veche. Ea, o fetiță în clasa întâi, ținută de mână de mama ei în fața școlii din sat. Pe verso era inscripția: „Să nu uiți niciodată de unde vii.”
Ana a simțit un nod în gât.
Victoria a deschis și ea plicul. O brățară veche de argint pe care mama ei o purta întotdeauna în zilele de sărbătoare. Și un bilet: „Pentru zilele în care realizezi că timpul petrecut cu cei dragi este mai prețios decât orice vacanță.”
Mâna ei a început să tremure.
Daniel a fost ultimul care a deschis-o. Înăuntru era o scrisoare. Scrisul mamei ei, ușor tremurând.
„Dragul meu băiat,
știu că viața te-a făcut mai puternic. Dar nu lăsa inima ta să se transforme în piatră. Te-am iubit întotdeauna, chiar dacă nu știam cum să-ți spun. „Casa asta nu e pentru cei care au dreptate pe hârtie, ci pentru cei care au fost alături de mine când lucrurile au fost grele.”
Daniel a înghițit în sec.
În acel moment, toți trei au înțeles.
Maria nu le furase nimic.
Plecaseră de mult.
Au plecat de la birou fără să-și vorbească. Afară era frig, chiar dacă era primăvară. Vântul bătea printre clădiri.
Victoria își amintea cum mama ei o suna seara și îi spunea în grabă: „Te sun mâine”. Că ziua de mâine nu a venit niciodată.
Ana își amintea cum încheia apelurile când mama ei a început să-i spună că o dor picioarele.
Daniel își amintea ultima dată când fusese acasă. A plecat repede, iritat, fără să se uite înapoi.
Pentru prima dată, niciunul dintre ei nu s-a gândit la bani.
Acea căsuță mică de la țară, cu verandă și viță de vie, nu mai însemna bogăție. Însemna toate duminicile irosite, toate apelurile telefonice neterminate, toate călătoriile amânate.
După câteva zile, au mers împreună la sat.
Nu pentru bogăție.
Pentru un mormânt.
Ei Stăteau în tăcere, cu capetele plecate. Fără reproșuri. Fără certuri.
Maria era acolo, cu flori proaspete în mână. Le privea cu teamă, dar Daniel a vorbit primul.
„Mulțumesc că ai fost acolo pentru ea.”
Fata a dat din cap, ochii umplându-i-se de lacrimi.
„Nu am fost singură. M-a ajutat când tatăl meu a fost bolnav. Așa m-am simțit; a fost normal.”
Apoi au înțeles ceva simplu, dar dificil.
Dragostea nu se desparte prin lege.
Este evident.
Au plecat din sat altfel decât au venit.
Nu mai împărțeau o casă.
Dar au învățat o lecție care valora mai mult decât toți banii din lume.
Și pentru prima dată după ani de zile, au început să se sune.
Nu din simț al datoriei.
Ci din dor.