Am închis telefonul fără să scot un cuvânt.
Casa era tăcută.
Acea tăcere apăsătoare care persistă după ce o viață se termină.
M-am așezat la masa din bucătărie, aceeași unde Ion bea cafea în fiecare dimineață.
Am pus mâna pe biletul de croazieră.
Un an.
Un an în care nu a trebuit să gătesc pentru nimeni.
Un an în care nu a trebuit să rezolv problemele nimănui.
Un an în care în sfârșit puteam trăi.
Am zâmbit pentru prima dată după zile întregi.
A doua zi dimineață, am început să împachetez.
Nu aveam multe lucruri. Câteva haine, fotografii vechi cu mine și Ion când eram mai tineri, un pașaport și o agendă goală.
În jurul prânzului, Lucia m-a sunat.
„Mamă, ești bine?”
„Da, totul e în regulă.”
„Dan mi-a spus că îți scoate câinii afară vineri.”
Am răspuns calm:
„Înțeleg.”
Nu i-am explicat nimic.
Pentru că unele decizii nu se discută.
Sunt trăite.
Joi seara, am încuiat casa.
Am mers încet prin fiecare cameră.
Dormitorul.
Bucătăria.
Balconul unde Ion uda florile.
Am stins lumina și am închis ușa fără să mă uit înapoi.
La patru dimineața, eram deja într-un taxi, îndreptându-mă spre aeroport.
Cerul era încă întunecat, iar orașul dormea.
Când avionul a decolat spre Barcelona, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile.
Libertate.
Câteva ore mai târziu, eram în port.
Nava era enormă.
Albă, strălucitoare, gata să navigheze în lume.
M-am îmbarcat exact când soarele începea să răsară peste mare.
În acel moment, telefonul meu a vibrat.
Dan.
Am răspuns.
„Mamă, unde ești? Am ajuns la casa ta.”
În spatele lui, am auzit câini lătrând.
M-am uitat spre mare.
„Nu sunt acasă, Dan.”
„Ce vrei să spui?”
„Sunt pe o navă.”
S-a lăsat o tăcere lungă.
„Pe… ce navă?”
Am zâmbit.
„Pe una care pleacă peste un an.”
Vocea lui s-a ridicat imediat.
„Mamă, glumești! Dar câinii? Cheile? Plecăm mâine!”
„Atunci va trebui să găsești o soluție.”
„Dar nu poți—”
L-am întrerupt blând.
„Ba da, pot.”
Am privit cum țărmul începea să se retragă.
„Dan, te-am ajutat toată viața. Cu copiii, cu casa, cu problemele tale.”
Am tăcut.
„Acum e rândul meu să trăiesc.”
Nu a mai spus nimic.
Am închis telefonul.
Nava a început să se retragă încet din port.
Vântul îmi mângâia fața, iar soarele acoperea complet apa.
Pentru prima dată în decenii, nimeni nu avea nevoie de mine.
Și asta însemna că, în sfârșit…
Viața mea abia începea.