Clanța a zăngănit din nou, de data aceasta mai tare.
Radu s-a ridicat brusc de pe canapea. Pentru prima dată după mult timp, nu părea atât de încrezător.
„Deschide!”, a strigat o voce masculină de după ușă.
Elena s-a uitat la mine, cu ochii mari.
„Ce-ai făcut?!
Am tăcut.
Radu s-a dus la ușă și a deschis-o.
Doi bărbați elegant îmbrăcați stăteau în prag. Unul ținea o servietă groasă sub braț. Celălalt avea un act de identitate prins la centură.
„Bună seara”, a spus primul calm. „Domnule Radu Popescu?”
Radu a înghițit în sec.
„Da…”
„Domnule executor judecătoresc. Avem o notificare oficială de datorii neplătite și utilizare frauduloasă a unui card de credit.”
În cameră s-a lăsat tăcerea.
Am văzut-o pe Elena întinzând mâna după colierul ei de perle.
„Ce prostii sunt astea?!”, a izbucnit ea.
Executorul judecătoresc a deschis dosarul.
„Domnule… „Popescu a acumulat datorii pe cardul de credit al soției sale, în valoare de peste 48.000 de lei, fără consimțământul ei. Există, de asemenea, dovezi ale tranzacțiilor pe platforme de jocuri de noroc și de pariuri.”
Radu a început să se bâlbâie.
„Nu… nu e adevărat… noi… adică…”
„Totul este documentat”, a spus bărbatul calm.
Elena s-a întors spre mine.
„Tu ai făcut-o! I-ai sunat pe oamenii ăia!”
Am ridicat ușor din umeri.
„Pur și simplu am spus adevărul.”
Executorul judecătoresc a continuat:
„Conform documentelor depuse, femeia a depus cerere de partaj și recuperare a datoriei. „Există și proceduri de divorț înregistrate.”
Radu s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut.
„Tu… chiar ai…”
„Am plătit totul în opt luni, Radu”, am spus încet. Rate. Facturi. Mâncare. Și datoriile tale.
Vocea mi-a rămas calmă.
„În timp ce tu jucai poker.”
Executorul i-a înmânat documentele.
„Te rog să semnezi confirmarea de primire.”
Radu tremura.
Elena nu a mai spus nimic.
Pentru prima dată de când o cunosc, nu mai avea răspunsuri.
Radu a semnat.
Mâna îi tremura atât de tare încât semnătura era abia lizibilă.
Executorii au plecat după câteva minute.
Ușa s-a închis.
Casa a liniștit.
Radu s-a uitat în jur – la canapea, la televizor, la mobilă, la pereți.
„Asta… asta e casa mea…”
Am luat o altă foaie de hârtie din dosar.
Am așezat-o pe masă.
„Nu.”
Elena s-a aplecat și a citit prima linie.
Și-a ținut respirația.
„Actul… este pe numele tău?”
Am dat din cap.
„L-am cumpărat înainte de nuntă. Cu banii mei.”
Radu s-a prăbușit pe canapea.
„Nu… nu poți face asta…”
„Ba da, poți.”
M-am dus la ușă și am deschis-o larg.
Aerul rece al serii a năvălit în casă.
„Ai o săptămână la dispoziție să găsești alt loc.”
Elena a explodat:
„Nu ai niciun drept!”
M-am uitat la ea pentru ultima dată.
„Ba da.”
Apoi am spus pur și simplu:
„Apropo… o vacanță în Grecia?”
Am zâmbit slab.
„O voi plăti singură.”
Liniște.
Fără tine.