Pentru o clipă, timpul stătea în loc. Mireasa și copilul de zece ani s-au privit ca niște străini care s-au recunoscut fără să știe unde.
Mihai a scăpat lingura, iar bolul s-a prăbușit pe podeaua lucioasă. O bucată de orez i s-a lipit de pantofii prăfuiți, contrastând cu covorul roșu imaculat.
Femeia și-a pus mâna pe piept. Lacrimile i-au umplut ochii. Mirele, un bărbat înalt, într-un costum negru și cu o privire blândă, s-a întors spre ea surprins.
„Ce s-a întâmplat, Andreea?”, a întrebat el încet.
Ea nu a răspuns. A făcut câțiva pași înainte, privind fix copilul fragil de lângă ghiveciul de flori. Invitații au început să murmure, neînțelegând.
Mihai a făcut un pas înapoi. Nu voia să fie alungat. Era obișnuit să fugă înainte să fie prins. Dar ceva îl ținea pe loc. Poate privirea ei. Poate parfumul de iasomie plutea în aer, ca în povestea doamnei Sandu.
Mireasa a coborât scările clătinându-se. Rochia grea îi îngreuna mișcările, dar nimic nu o putea opri. Când a ajuns în fața lui, întreaga lume a dispărut.
„Cum te cheamă, draga mea?”, a întrebat ea, vocea abia ieșindu-i din piept.
„Mihai”, a răspuns el încet.
Apoi femeia s-a clătinat. Mirele a apucat-o de braț, crezând că ar putea leșina.
„Ce s-a întâmplat, Andreea?”
A izbucnit în lacrimi. „Ăsta… ăsta e numele fiului meu. L-am pierdut acum opt ani…”
Un murmur de surpriză s-a răspândit prin sală. Muzica s-a oprit, iar toți invitații au înlemnit.
Mirele s-a uitat atent la băiat. Haina lui ruptă, ochii lui mari și negri și firul roșu din jurul gâtului… Toate vorbeau de la sine.
Fără să stea pe gânduri, s-a aplecat, l-a luat pe Mihai în brațe și a spus tare, cu vocea tremurândă:
„De azi înainte, nu mai ești singur. Ești fiul nostru.”
Femeia a izbucnit în lacrimi, legănând copilul cu o dragoste care nu avea nevoie de cuvinte. Oamenii au început să plângă, să aplaude, iar unii s-au îmbrățișat ca și cum ar fi împărtășit o bucurie comună.
Mihai a tremurat. Nu mai simțise niciodată o atingere atât de caldă. Mireasa i-a mângâiat părul, șoptind: „Iartă-mă, copilul meu… Nu am vrut… Eram tânără, speriată…”
Mirele i-a pus mâna pe umăr și a spus:„Trecutul nu mai contează. Acum avem viitorul.”
Apoi s-a întors către invitați și a spus:„Astăzi Dumnezeu ne-a dăruit o minune. În loc să jurăm în doi, vom jură în trei.”
Toată lumea a izbucnit în aplauze. Bucătarii au adus farfurii, chelnerii au adus mâncare, iar băiatul care odinioară cerșise la colțuri stătea acum între mama și tatăl său, care îl priveau cu o dragoste sinceră.
În seara aceea, în luminile aurii și în sunetul unei muzici reînnoite, Mihai a mâncat pe săturate pentru prima dată în viața lui.
Apoi, privind spre cer, și-a amintit de Nea Sandu. I-a șoptit printre lacrimi:
„Ai avut dreptate, bătrâne… nicio mamă nu-și lasă copilul fără durere.”
Și undeva, în briza nopții, i s-a părut că simte o mână bătrână mângâindu-l ușor pe umăr.