Nicolae și-a scos pălăria și a intrat încet în casă, privind în jur.
„Ei bine… nu a mai fost lumină în casa asta de ceva vreme, dar văd că ai aprins-o repede.”
Elena a turnat ceai în trei cești groase. Aburul se ridica încet în aerul încă rece.
Maria stătea tăcută, ținând ceașca în mâini, ca și cum s-ar fi încălzit nu doar la sobă, ci și la această simplă tăcere.
„Am trecut doar pe aici să-ți spun că mâine va veni un plug pe drum. Dacă ai nevoie de ceva… anunță-mă.”
Elena a zâmbit.
„Mulțumesc, nea Nicule. Totul e bine deocamdată.”
Bărbatul s-a uitat atent la ea.
„Dacă ai venit iarna, cu siguranță nu ți-e dor doar de țară.”
Elena nu a răspuns imediat. S-a uitat la Maria.
„Uneori trebuie să pleci ca să o iei de la capăt.”
Nicolas dădu din cap, ca și cum ar fi înțeles mai mult decât spuseseră.
După ce plecă, casa se lăsă în tăcere. Doar soba trosnea ușor.
Maria oftă.
„Îmi pare rău, draga mea… ai ajuns aici din cauza mea.”
Elena se întoarse brusc spre ea.
„Din cauza ta? Nu. Din cauza lui am plecat. Dar din cauza ta am avut curajul.”
Maria părea surprinsă.
„Ce vrei să spui?”
„Pentru că nu te puteam lăsa acolo.”
Soba ardea din ce în ce mai tare, iar căldura începea să umple casa.
Elena se ridică și deschise una dintre valize. Scoase cutiuța pe care o pomenise Maria.
„Mamă, cred că asta e a ta.”
Maria luă cutia cu mâini tremurânde.
„N-am mai deschis-o de ani de zile…”
Capacul scârțâi ușor. Înăuntru erau bijuterii vechi și un plic îngălbenit.
Maria deschise plicul și scoase niște hârtii.
Elena a văzut imediat ce era.
Documente.
„Ce este?”
Maria a înghițit în sec.
„Casa asta.”
Elena a clipit.
„Ce vrei să spui?”
„Bunicul tău mi-a lăsat-o în urmă când a murit. Dar eu… am transferat-o pe numele tău acum doi ani.”
Elena a rămas fără cuvinte.
„Pe numele meu?”
Maria a dat din cap.
„Am văzut ce fel de persoană era fiul meu… și mi-era teamă că te va lăsa fără nimic într-o zi.”
Elena s-a așezat încet pe un scaun.
„Deci… casa asta…”
„E a ta.”
Timp de câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Apoi Elena a izbucnit în râs.
Un râs liber, ușurat.
„Deci ne-a dat afară din casă… dar avem una mai bună.”
Maria a zâmbit printre lacrimi.
„Se pare că da.”
Afară începuse să cadă o ninsoare măruntă.
Elena s-a ridicat, s-a uitat pe fereastră și a spus încet:
„Știi ceva?”
„Ce?”
„Mâine merg în oraș. Am economisit niște bani. Deschidem o mică brutărie aici.”
Maria a clipit surprinsă.
„O brutărie?”
„Da. Sătenii trebuie să meargă zece kilometri pe jos pentru pâine. Noi coacem pâine caldă. Cozonaci. Prăjituri.”
Maria a început să râdă.
„Și eu ce ar trebui să fac?”
„Tu? Tu ești la conducere.”
A sosit dimineața, soarele apunea peste satul alb.
În curte deja mirosea a fum de lemne și începuse.
Uneori, viața te trage afară din casă… doar pentru a te duce înapoi acolo unde trebuia să mergi de la bun început.”