Telefonul a sunat mult timp. Fiecare sunet îmi bătea în tâmple.
„Bună ziua, Banca Dacia, cu ce vă putem ajuta?”
Mi-am dres glasul. Cuvintele abia mi-au scăpat de pe buze.
„Bună ziua… Aș dori informații despre o casetă de valori. Am găsit un document cu un număr și… cred că este pe numele soțului meu.”
O scurtă tăcere.
„Doamnă, astfel de informații sunt împărtășite doar cu proprietarul.”
Desigur. Cât de naivă am fost.
Am închis și m-am așezat pe canapea. Parchetul era încă acoperit de murdărie în jurul meu. Mi se părea că casa arăta ca mine: ruinată.
M-am uitat din nou la fotografie. Andrei părea serios. Încordat. Nici femeia de lângă el nu zâmbea. Nu era o fotografie romantică. Nu păreau apropiați. Dar de ce ascunsese totul?
Mi-am făcut o cafea, chiar dacă îmi tremurau mâinile. Mi-am amintit cât de tăcut fusese Andrei în ultimele luni. Era mai atent cu banii lui. Spunea că „economisește pentru viitor”. Că își dorea „siguranță”. Am crezut că era doar stres de la serviciu.
Era un cod scris de mână pe o bucată de hârtie într-un plic. Și o dată. O dată de acum doi ani.
Acum doi ani.
Atunci mi-a alunecat hârtia din mână. Atunci tatăl lui Andrei și-a pierdut casa de la țară din cauza unor datorii vechi. Îmi amintesc rușinea din ochii lui când a trebuit să vândă totul. A jurat că nu va ajunge niciodată așa.
Mi-am luat geaca și am plecat. Nu am putut rămâne. Banca era la 20 de minute de mers pe jos.
Când am ajuns, am intrat direct și am cerut să vorbesc cu un consilier. Am pus o fotografie pe birou.
„Soțul meu este aici. Vreau doar să știu dacă are probleme. Dacă are datorii. Dacă ne asumăm vreun risc.”
Femeia din fața mea s-a uitat la mine mult timp. Apoi a verificat ceva pe calculator.
„Doamna Popescu… nu are nicio datorie.” Dimpotrivă. O sumă semnificativă a fost depusă în ultimii doi ani. Economii.
— Economii?
— Da. Cam 180.000 de lei. Din câte văd, în seif sunt documente imobiliare.
Mi-a tăiat respirația.
— Imobiliare?
— Teren și autorizație de construire în Ilfov.
Ilfov. Casă.
Am plecat uluit. 180.000 de lei. Teren. Autorizație.
În seara aceea, Andrei m-a sunat prin videoconferință.
— Ai spart ghiveciul, nu?
Nu mai avea rost să mint.
— L-am spart. Am găsit totul.
A oftat. Obosit.
— Voiam să-ți spun când va fi sigur. Terenul a fost cumpărat acum doi ani. Economisisem bani pentru o casă. Casa noastră. Fără plăți. Fără datorii. Ana e notar. Asta e tot.
Am rămas fără cuvinte.
„Știu că ți s-a părut suspect. Dar după ce s-a întâmplat cu tatăl meu… nu am vrut să risc. Nu am vrut să te dezamăgesc dacă nu reușeam.”
Am izbucnit în lacrimi.
„Și ghiveciul?”
A zâmbit.
„Știam că îl vei muta într-o zi. Și vei afla.”
Am râs printre lacrimi. Tensiunea s-a topit brusc.
Trei luni mai târziu, eram amândoi la terenul din Ilfov, cu o sticlă de șampanie ieftină și planurile casei întinse pe capota mașinii.
Nu era o vilă. Nu era un palat.
Dar era al nostru.
Și ficusul? L-am mutat mai întâi în curte, cât timp se turna fundația.
De data asta.