La ora cinci, Vlad a parcat o mașină neagră în fața unui bloc de apartamente din nordul orașului. Raluca a ieșit prima, râzând, cărând genți. Purta rochia pe care i-o cumpărase el, o geantă care costa mai mult decât câștigă unii oameni într-un an. Vlad le-a deschis ușa. Niciunul dintre ei nu s-a uitat cu adevărat la el. Făcea parte din decor: utilă, interschimbabilă, invizibilă.
Au scos-o pe Cristina dinăuntru. Cristina a râs zgomotos și avea linii ascuțite. Vlad nu o plăcuse niciodată, dar a tăcut de dragul Ralucăi.
„Unde mergem, doamnelor?”, a întrebat Vlad cu o voce plată.
„Spre Calea Victoriei, apoi la centrul comercial”, a răspuns Raluca fără să-l privească.
Vlad a plecat cu mașina.
Primele minute au trecut în conversații banale: trafic, vreme, influenceri. Aproape că s-a relaxat.
Apoi Cristina a spus, ca și cum ar fi comentat meniul:
„Ascultă, Raluca, aproape te-ai măritat cu un bancomat, nu-i așa?”
Toți trei au râs. Nu un râs timid. Unul pur, fără nicio urmă de vinovăție.
Vlad a simțit o lovitură în stomac. Și-a strâns mai tare volanul. Dar s-a uitat înainte. „E o glumă”, și-a spus. „Proastă dispoziție.”
Raluca a oftat mulțumită.
„Era și timpul, într-adevăr. Doi ani de prefăcut interes pentru poveștile lui despre hotel…” și a chicotit. „Ar trebui să primesc o medalie.”
Lumea s-a oprit pentru o clipă. Parcă zgomotul orașului s-ar fi potolit.
Andreea a adăugat pe un ton fals prietenos:
„Cel puțin e chipeș.”
„Da, chipeș și… ușor de lucrat cu el”, a spus Raluca. „Proximitatea e acceptabilă. Restul e problema: e atât de previzibil. E ca un contabil de cincizeci de ani prins în corpul unui bărbat de treizeci și șase de ani.”
Cristina a bătut din palme amuzată.
„Ei bine, draga mea, ce rost are spontaneitatea când ai carduri de credit nelimitate?”
Ralluca a râs scurt, satisfăcut.
„Exact. Fiecare cină plictisitoare e o bijuterie. Fiecare weekend acasă, o vacanță de zeci de mii de lei.”
Vlad a înghițit în sec. I se simțea rău. Voia să frâneze, să se întoarcă și să le spună că e el, că auzise totul. Dar ceva îl ținea pe loc: o nevoie crudă de a auzi totul, de a nu lăsa loc de negare.
Mașina a continuat, iar Vlad simțea cum fiecare metru îl dezbrăca de iluzie.
Nu a spus nimic. Nu a schimbat banda. Nu a oftat.
I-a lăsat pe Calea Victoriei, rostind un „Bună seara” corect, mecanic. Raluca i-a întins nota de plată fără să se uite. A lăsat-o pe scaun, ca un bacșiș natural.
Vlad a parcat la câteva străzi distanță. A stat cu fruntea pe volan câteva minute. Nu a plâns. Era prea gol pentru asta.
Nu s-a dus acasă în seara aceea. A mers pe jos. A trecut pe lângă oameni care se țineau de mână cu copiii lor, cupluri care se grăbeau, vitrine puternic luminate. Oamenii au continuat să meargă, fără să-și dea seama de frământarea lui interioară.
Acasă, a luat un costum din dulap. Un inel. Contracte de căsătorie. Le-a așezat pe masă ca pe niște dovezi într-un proces pe care îl pierduse deja.
A sunat-o dimineața.
„Trebuie să vorbim”, a spus el calm.
Raluca s-a apropiat cu încredere, forțând un zâmbet. A început să vorbească despre planuri, meniu, invitați.
Vlad a ridicat mâna.
„Te-am auzit ieri.”
Zâmbetul ei s-a stins.
„Ce vrei să spui?”
„Sunt eu. Șoferul. Tot drumul.”
Tăcere.
„Ai spus adevărul”, a continuat el. „Și îți mulțumesc pentru prima dată.”
Raluca a încercat să râdă, să minimizeze. Glume. Neînțelegeri. „Știi cum sunt fetele.”
Vlad s-a ridicat.
„Nu vreau să fiu bancomatul nimănui. Sau proiectul nimănui. Vreau să fiu ales.”
A rupt logodna pe loc.
Au urmat săptămâni grele. Ziare. Bârfe. Presiune. Dar pentru prima dată după ani de zile, Vlad a dormit.
A început să refuze oferte care nu-l reprezentau. A finanțat proiecte mici. S-a reîntors la desen. A schițat o clădire publică într-un orășel. A vorbit cu oameni care nu-i știau numele.
Într-o zi, într-o cafenea banală, o femeie i-a cerut un șervețel. El a desenat.
„Ești arhitect?”, l-a întrebat ea.
Vlad a zâmbit.
„Încă nu. Dar învăț din nou.”
Atunci nu și-a găsit dragostea.
Dar s-a regăsit.
Și asta a fost în sfârșit de ajuns.