Curierul tocmai dispăruse pe casa scării când am ridicat de la ușă încă un pachet de flori.
Era al treilea buchet.
Patruzeci de trandafiri albaștri, aranjați identic cu cele din zilele precedente.
I-am strâns la piept fără să știu de ce, apoi i-am dus în cameră, unde celelalte două buchete stăteau deja așezate.
Păreau frumoși la prima vedere, dar ceva în repetarea lor îmi provoca o neliniște tot mai greu de ignorat.
Nu mai aveau nimic decorativ pentru mine.
Deveniseră un semn care nu îmi dădea pace.
L-am contactat din nou pe Radu.
— Ai reușit să afli ceva? l-am întrebat imediat.
— Nimic concret… Am verificat și la firmă, nu există nicio comandă oficială de flori, mi-a răspuns el.
— Atunci cine le trimite?
— Nu am nicio idee… a spus, iar vocea lui părea tensionată.
Spre după-amiază am mers direct la florăria de unde proveneau buchetele.
Am cerut să mi se spună cine făcuse comenzile.
Angajata a clătinat din cap cu regret.
— Ne pare rău, dar nu avem voie să divulgăm datele clientului.
— Măcar când au fost plasate? am insistat.
A verificat în sistem câteva secunde.
— Cu aproximativ patru luni în urmă.
Am simțit cum mi se goleşte brusc corpul de putere.
Patru luni de tăcere planificată.
Patru luni în care cineva știa exact ce avea să se întâmple.
Noaptea a fost aproape imposibil de suportat.
Fiecare zgomot din apartament mi se părea suspect.
Fiecare mișcare a orașului de afară devenea o amenințare.
Dimineața am stat lângă ușă încă înainte să se lumineze complet.
Soneria a sunat la fix.
Un alt buchet.
Aceiași patruzeci de trandafiri albaștri.
Am început să caut obsesiv semnificația acelui număr.
Internetul oferea interpretări vagi, fără legătură clară între ele.
Nimic nu îmi dădea un răspuns real.
Atunci mi-am amintit de bunica.
Știa vechi superstiții și obiceiuri pe care nu le mai povestea nimeni.
Am sunat-o imediat.
— Bunico… ce înseamnă când cineva îți trimite patruzeci de flori?
S-a lăsat o tăcere apăsătoare înainte să răspundă.
— Cine ți le trimite?
— Nu știu… asta e problema.
Vocea ei s-a schimbat complet.
— În vechile credințe, patruzeci de flori sunt duse doar la morți.
Mi s-a făcut frig în tot corpul.
Am închis apelul fără să mai spun nimic și am încercat să-l sun pe Radu.
Telefonul lui era închis.
Am mai încercat o dată. Și încă o dată.
Fără niciun rezultat.
Am contactat hotelul unde era cazat.
Recepția a verificat datele și a ezitat o clipă înainte să răspundă.
— Doamnă… domnul Radu Marinescu a părăsit hotelul acum trei zile.
— Este imposibil, e în deplasare de serviciu!
— Conform înregistrărilor video, a plecat cu un alt bărbat și nu s-a mai întors.
Telefonul mi-a alunecat din mână.
În mai puțin de o oră, poliția era în apartamentul meu.
Ofițerul a privit buchetele aliniate, numărându-le în tăcere.
Apoi s-a întors spre mine.
Expresia lui s-a întunecat brusc.
— Aveți pe cineva din familie declarat dispărut?
Am rămas fără aer.
— De ce ar conta asta acum?
A inspirat adânc, fără să-și ia ochii de la flori.
— Pentru că tiparul acesta nu pare deloc întâmplător…
În clipa aceea am înțeles că nu mai era vorba de flori, ci de o dispariție pe care nimeni nu o mai putea ignora.