Mi-am scos telefonul fără grabă și am deschis aplicația prin care făcusem rezervarea. Toți mă priveau convinși că urma să verific biletele sau programul.
Pilotul își consultă ceasul.
— Dacă sunteți gata, putem decola în cinci minute.
— O clipă, am spus calm.
Călin oftă teatral.
— Vezi? Întotdeauna trebuie să controlezi tot.
N-am răspuns. Am apăsat câteva opțiuni, apoi am format numărul concierge-ului care se ocupase de rezervare.
— Bună ziua, sunt Lidia Hariton. Da, aș dori anularea integrală a sejurului. Înțeleg condițiile. Confirmați, vă rog.
Omul de la celălalt capăt al firului verifică identitatea mea și, după câteva secunde, îmi spuse:
— Rezervarea a fost anulată. Confirmarea a fost trimisă pe e-mail.
Am închis telefonul.
— Ce ai făcut? întrebă Călin.
— Am anulat vacanța.
Pentru câteva clipe nu s-a auzit nimic în afară de valuri.
— Glumești, spuse Teodora.
Pilotul primi și el o notificare, își verifică tableta și ridică privirea.
— Îmi pare rău, doamnă și domnilor. Zborul a fost anulat.
Grațiela făcu un pas înainte.
— Cum adică ai anulat? Știi cât costă?
— Da. Eu am plătit.
Ea râse scurt.
— Din banii fiului meu.
Pentru prima dată, Călin păru neliniștit.
— Mamă…
— Nu, las-o să vorbească, am spus. Cred că a venit momentul să lămurim cine a plătit, de fapt.
Am deschis portofelul și am scos cardul negru cu care făcusem plata.
— Factura este pe numele meu. Compania este a mea. Contul este al meu. Vacanța a fost un cadou din partea mea pentru noi doi.
Mircea se încruntă.
— Călin ne-a spus că firma îi aparține lui.
M-am uitat direct la soțul meu.
El evita privirea tuturor.
— Le-ai spus asta?
Nu răspunse.
Teodora își retrase încet mâna de pe brațul lui.
— Călin… e adevărat?
El încercă să zâmbească.
— Nu contează cine a fondat firma. Suntem căsătoriți.
— Contează, am spus liniștită. Pentru că ani la rând ai lăsat pe toată lumea să creadă că succesul meu este al tău.
Grațiela încercă să mă întrerupă, dar pilotul își ceru scuze și se îndepărtă discret, lăsându-ne singuri pe ponton.
Nu mai exista niciun motiv să rămână.
— Lidia, putem discuta acasă, spuse Călin pe un ton împăciuitor.
— Nu. Acasă am încercat de zeci de ori.
Am respirat adânc.
— Am organizat această călătorie pentru că încă speram că ne putem regăsi. Tu ai transformat aniversarea noastră într-o excursie cu părinții tăi și cu fosta iubită. Iar când am ajuns, primul lucru pe care mi l-ai spus a fost că voi găti și voi face curățenie pentru voi.
Nimeni nu mă contrazise.
Teodora făcu un pas în spate.
— Eu nu știam că este aniversarea voastră. Călin mi-a spus că este o vacanță între prieteni și că voi doi treceți printr-o perioadă în care vreți să petreceți timp și cu alții.
Am înțeles imediat, după expresia ei, că și ea fusese mințită.
Își luă geanta de pe jos.
— Îmi pare rău. Eu plec.
Și chiar plecă, fără să mai privească înapoi.
Mircea îl privi pe fiul lui cu dezamăgire.
— Ai mințit pe toată lumea?
Călin rămase fără cuvinte.
Eu mi-am chemat un taxi și, înainte să urc, am scos verigheta.
N-am aruncat-o și n-am făcut niciun gest dramatic. Am așezat-o în palma lui.
— Am încercat. Mai mult decât ar fi trebuit. Dar o căsnicie nu poate fi salvată de un singur om.
Am închis ușa mașinii.
În oglinda retrovizoare i-am văzut rămași pe ponton, pentru prima dată fără aparențe, fără lux și fără povestea pe care o spuseseră tuturor.
Câteva luni mai târziu, divorțul s-a încheiat civilizat. Firma a rămas acolo unde fusese dintotdeauna: în mâinile celui care o construise. Eu am continuat să muncesc, dar am învățat și să-mi păstrez timp pentru mine și pentru oamenii care mă respectau cu adevărat.
Privind în urmă, mi-am dat seama că nu anularea vacanței a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în ziua aceea.
Cel mai greu a fost să accept că omul pe care încercasem atât de mult să-l salvez nu își dorise niciodată să-și salveze căsnicia. Iar din clipa în care am înțeles asta, am putut, în sfârșit, să-mi reconstruiesc propria viață.