sau de ce îmi pregătise locul de atâția ani.
Am rămas câteva minute cu bilețelul în mână, incapabilă să ies din cameră. Auzeam vocile din bucătărie. Doamna Elena îi vorbea Dianei cu aceeași liniște cu care îmi vorbise și mie în prima noapte.
— Mai întâi mănânci. Restul poate să aștepte.
Am ieșit încet și m-am așezat la masă fără să spun nimic. Diana își ștergea ochii cu mâneca hanoracului, iar copilul ei dormea liniștit. Andrei plecase. Nici măcar nu mai bătea în ușă.
După ce am terminat de mâncat, am pus sertarul acela pe masă.
— Vreau să-mi spuneți adevărul.
Doamna Elena s-a uitat lung la mine. N-a încercat să ascundă nimic.
— Era și timpul.
A oftat și și-a împreunat mâinile.
— Prima a fost Bianca. Avea douăzeci și doi de ani. Apoi Carmen. După câțiva ani, Iasmina. Au mai fost și altele care n-au rămas. Unele s-au împăcat cu el. Altele au plecat la părinții lor. Eu le-am ajutat doar pe cele care n-au mai avut unde merge.
— Știați ce face?
A închis ochii pentru o clipă.
— După prima dată am crezut că a fost o greșeală. După a doua, mi-am dat seama că nu era. L-am dus la psiholog. Am vorbit cu el. M-am certat cu el. L-am dat afară din casă. Dar un om se schimbă doar dacă vrea.
Diana a ridicat privirea.
— Și de ce nu l-ați denunțat?
— Pentru că nu încălca legea. Își mințea partenerele, le manipula și le părăsea când apărea un copil sau când apărea altcineva. Moral era îngrozitor. Legal, prea puține se puteau face.
În cameră s-a lăsat o liniște grea.
— Atunci caietul? am întrebat.
S-a ridicat, l-a adus și l-a deschis în fața noastră.
Nu era un jurnal despre fiul ei.
Era un registru cu adrese, numere de telefon, locuri de muncă, grădinițe, fundații și avocați care ofereau consultanță gratuită mamelor singure. Lângă fiecare nume era notat ce ajutor primise fiecare femeie și unde reușise să-și refacă viața.
Bianca avea acum o cofetărie în Pitești.
Carmen lucra la o clinică în Brașov.
Iasmina se mutase în Oradea și terminase facultatea.
Nu erau victime rămase pe loc. Erau femei care merseseră mai departe.
— De fiecare dată când una pleca, spălam lenjeria, strângeam pătuțul și speram că nu voi mai avea nevoie de el.
A zâmbit trist.
— Dar îl montam din nou. Pentru orice eventualitate.
În următoarele săptămâni, eu și Diana am rămas împreună în aceeași casă. Nu eram prietene apropiate. Ne unea aceeași dezamăgire și aceeași nevoie de liniște.
Într-o dimineață, Andrei a venit din nou.
Nu avea flori.
Avea doar privirea obosită.
— Pot să-mi văd copilul?
L-am lăsat să intre doar în curte.
Doamna Elena a ieșit și ea.
— Dacă vrei să fii tată, începi prin a-ți respecta copiii și mamele lor. Nu prin promisiuni.
El a dat din cap și, pentru prima dată de când îl cunoșteam, n-a încercat să se justifice.
Procesul pentru pensia alimentară și programul de vizită a durat câteva luni. N-a fost simplu, dar nici unul dintre noi n-a mai fugit de responsabilități.
La un an după aceea, aveam un serviciu stabil, închiriasem un apartament mic și băiețelul meu făcea primii pași. Înainte să plec definitiv din casa doamnei Elena, am intrat în camera din spate.
Pătuțul era strâns.
Sertarul era gol.
Am zâmbit.
— Nu-l mai pregătiți, i-am spus.
Ea s-a uitat pe fereastră și mi-a răspuns încet:
— Sper să nu mai fie nevoie niciodată.
Nu știu dacă Andrei s-a schimbat cu adevărat. Poate că da, poate că nu. Dar am înțeles ceva ce n-am să uit niciodată.
Uneori, oamenii care ne rănesc cel mai tare vin din aceeași familie cu cei care ne ajută să ne ridicăm.
Iar în noaptea în care am rămas fără casă, fără încredere și fără răspunsuri, femeia care nu-mi datora nimic a ales să-mi ofere exact ceea ce aveam nevoie cel mai mult: o ușă deschisă.