Între durere și întuneric am găsit puterea să rostesc un singur cuvânt.
— Copilul…
Bărbatul care îngenunchease lângă mine mi-a verificat rapid pulsul, apoi și-a așezat palma pe abdomenul meu. Chipul lui, până atunci încordat, s-a luminat ușor.
— Bebelușul încă luptă. Trebuie să te scoatem de aici imediat.
Salvatorii au acționat fără ezitare. În scurt timp eram urcată într-un elicopter, unde medicii mă așteptau pregătiți să intervină. Înainte ca totul să se transforme într-o ceață adâncă, am mai auzit vocea necunoscutului.
— După atâția ani de căutări, nu am de gând să o pierd acum.
Când m-am trezit, trecuseră trei zile. Eram într-o rezervă de spital din Brașov, iar aparatele din jur îmi aminteau că mă aflam încă între viață și moarte. Primul meu gest a fost să-mi ating abdomenul, cuprinsă de teamă.
Medicul care mă îngrijea mi-a zâmbit liniștitor.
— Fiul dumneavoastră a venit pe lume înainte de termen, dar este stabil. Primește îngrijiri la terapie intensivă și evoluția lui este bună.
Am izbucnit în lacrimi de ușurare.
Puțin mai târziu, în salon a intrat bărbatul care mă salvase. S-a apropiat încet și s-a prezentat.
— Sunt Alexandru Popescu.
L-am privit nedumerită.
— Și… sunt tatăl tău.
Cuvintele lui au rămas suspendate în aer. Toată viața mea știusem doar că tatăl dispăruse înainte de nașterea mea. Mama evitase întotdeauna subiectul și nu îmi oferise niciodată explicații.
Alexandru mi-a povestit că nu mă părăsise niciodată de bunăvoie. În perioada în care fusese plecat într-o misiune umanitară peste hotare, mama alesese să rupă orice legătură cu el, convinsă că relația lor nu mai avea viitor. Ani întregi încercase să afle unde mă aflu, iar după moartea ei reușise, în sfârșit, să-mi dea de urmă.
Venise cu intenția de a mă cunoaște.
În schimb, găsise urmele unei tragedii puse la cale cu sânge rece.
Am aflat apoi că elicopterul care mă salvase aparținea companiei conduse de el. După ce unul dintre angajați observase mașina lui Mihai abandonată într-o zonă afectată de viscol, Alexandru organizase imediat o echipă de căutare.
Fără acea decizie, nici eu și nici copilul meu nu am fi supraviețuit.
După ce starea mea s-a îmbunătățit, Alexandru mi-a adus un dosar voluminos.
— Poliția are nevoie de dovezi clare. Cred că acestea vor face diferența.
În interior se aflau imagini surprinse de camerele unei cabane din apropiere. Mihai și Andreea apăreau împreună înainte de excursie, iar conversațiile surprinse de anchetatori demonstrau că discutaseră despre polița mea de asigurare și despre avantajele pe care le-ar fi avut dacă eu și copilul nu am mai fi trăit.
Ancheta a continuat, iar specialiștii au recuperat inclusiv mesajele șterse din telefoanele lor. Totul arăta că planul fusese pregătit cu mult timp înainte de acea zi petrecută pe munte.
După două luni am părăsit spitalul, ținându-mi băiețelul la piept.
Prima oprire nu a fost acasă, ci la sediul Poliției, unde urmau audierile.
Când am intrat în încăpere, Mihai a rămas fără glas.
— Nu… nu se poate…
L-am privit calm.
— Ai crezut că nu vom mai ieși niciodată din prăpastie. Dar suntem amândoi aici.
Nu a fost nevoie să spun mai mult. Probele adunate de anchetatori vorbeau deja în locul meu.
Procesul s-a întins pe durata unui an. Expertizele tehnice, imaginile video, mesajele recuperate, mărturiile salvatorilor și documentele privind asigurarea au demonstrat fără îndoială că ceea ce se întâmplase nu fusese un accident.
Judecătorii l-au condamnat pe Mihai pentru tentativă de omor calificat, iar Andreea a primit pedeapsa corespunzătoare pentru implicarea ei în plan.
În ziua în care hotărârea a devenit definitivă, am ieșit din tribunal cu fiul meu în brațe, iar Alexandru mergea alături de noi. Am ridicat privirea spre crestele munților care, cu un an în urmă, păreau locul unde aveam să-mi pierd totul.
Abia atunci am înțeles că uneori sfârșitul pe care îl vezi în fața ta este, de fapt, începutul unei vieți în care adevărul, dreptatea și iubirea își găsesc în cele din urmă locul.