Mesajul era scurt.
„Verifică înregistrările camerei din dormitor. Nu ești singur noaptea.”
Am râs nervos.
Nu aveam nicio cameră în dormitor.
Sau cel puțin așa credeam.
Mi-am amintit că, în urmă cu câteva luni, cumpărasem o cameră de supraveghere pentru apartament și o montasem câteva zile, înainte să o uit într-un sertar.
Am conectat-o din nou.
Spre surprinderea mea, cardul de memorie conținea înregistrări vechi pe care nu le ștersesem.
Am deschis filmarea din noaptea în care găsisem fotografia pe telefon.
Primele ore nu se întâmpla nimic.
Dormeam liniștit.
La23:15, imaginea a început să tremure.
Ecranul s-a umplut de purici.
Apoi s-a auzit un zgomot ciudat.
Ca și cum cineva ar fi șoptit foarte aproape de microfon.
Imaginea și-a revenit.
Atunci am văzut-o.
Oglinda.
Deși o spărsesem cu o zi înainte, în filmare era întreagă, sprijinită de perete.
Iar în reflexie…
Patul meu era gol.
Eu nu apăream nicăieri.
Deși camera mă filma clar dormind.
Am derulat înapoi de mai multe ori.
Rezultatul era același.
În realitate eram în pat.
În oglindă…
Lipseam.
Mi s-au înmuiat picioarele.
În acel moment a sosit încă un mesaj.
„Acum uită-te sub pat.”
Nu voiam.
Dar curiozitatea a fost mai puternică.
M-am aplecat încet.
Sub pat era doar întuneric.
Am aprins lanterna telefonului.
În colț se afla o cutie mică de lemn.
Nu o mai văzusem niciodată.
Înăuntru era un teanc de fotografii.
Toate mă înfățișau dormind.
Unele păreau făcute cu ani în urmă.
Altele… chiar în noaptea precedentă.
Ultima fotografie m-a făcut să-mi înghețe sângele.
Eu dormeam.
Lângă pat stătea același bărbat cu ochii complet negri, cel pe care îl văzusem în oglindă.
Privea direct spre cameră.
Pe spatele fotografiei era scris cu cerneală:
„Data viitoare nu te mai uita în oglindă. Uită-te în spatele tău.”
Am ridicat instinctiv privirea.
Holul era gol.
Respiram greu.
Am luat telefonul și am sunat la poliție.
Le-am explicat totul.
Au venit după aproximativ douăzeci de minute.
Au verificat apartamentul din cap până-n cap.
N-au găsit pe nimeni.
Înainte să plece, unul dintre polițiști m-a întrebat:
— „Unde este oglinda despre care ați vorbit?”
Am rămas blocat.
Pe podea nu mai era nicio oglindă spartă.
Niciun ciob.
Ca și cum n-ar fi existat vreodată.
În acea noapte, la ora23:15, telefonul s-a aprins din nou.
Un singur mesaj.
„Acum că și poliția știe de mine… vor începe să mă vadă și ei.”