Pe foaie scria puțin, dar suficient cât să ridice întrebări. Mariana Sălceanu, 29 de ani, fostă asistentă medicală într-o clinică privată din București. Concediu de maternitate întrerupt înainte de termen. Fără adresă stabilă. La rubrica persoană de contact era trecut doar un nume: Elena Sălceanu, decedată.
Mai jos, Mihai notase cu pixul: „A venit la spital singură. La externare nu a fost preluată de nimeni.”
Sebastian a lăsat hârtia pe birou și a rămas câteva clipe pe gânduri. Nu era treaba lui să afle povestea fiecărui chiriaș. Dar femeia aceea nu ajunsese pe o scară de incendiu dintr-o simplă întâmplare.
În următoarele zile nu a insistat să o vadă. I-a cerut doar lui Mihai să se asigure că apartamentul are tot ce este necesar pentru copil și că nimeni din clădire nu o deranjează.
Advertisements
Mariana ieșea foarte rar. Cobora doar până la farmacia din colț sau la magazinul alimentar. Își cumpăra strictul necesar și se întorcea imediat. De fiecare dată plătea din puținii bani pe care îi avea, refuzând orice ajutor în plus.
Într-o dimineață, Sebastian a întâlnit-o întâmplător în lift.
—Cum este Matei? a întrebat el.
—Doarme mai bine. Și eu încep să mă obișnuiesc.
A urmat o liniște stânjenitoare.
—Am început să caut din nou de lucru, a spus ea.
Sebastian a privit-o surprins.
—La patru zile după naștere?
—Nu pot trăi la nesfârșit din bunătatea altora.
Liftul s-a oprit, iar ea a ieșit fără să mai adauge nimic.
În aceeași zi, Sebastian l-a chemat pe directorul departamentului administrativ.
—Avem nevoie de cineva care să organizeze arhiva documentelor și relația cu chiriașii?
—Da, dar este un program flexibil și nu e un post foarte bine plătit.
—Perfect.
Când i-a făcut propunerea, Mariana a rămas tăcută.
—Nu-mi oferiți slujba asta doar fiindcă vi s-a făcut milă?
—Dacă ar fi fost milă, ți-aș fi dat bani. Îți ofer muncă.
Ea a acceptat după două zile de gândire.
Primele săptămâni nu au fost ușoare. Venea cu Matei într-un cărucior pe care îl lăsa într-un birou liniștit. Când copilul începea să plângă, își întrerupea imediat treaba și mergea la el. Nimeni nu comenta. Din contră, colegii îi aduceau câte un ceai sau o supă caldă.
Încet, atmosfera din clădire s-a schimbat. Oamenii care până atunci treceau grăbiți pe lângă paznici începeau să salute, să întrebe de copil sau să lase discret câte un pachet cu hăinuțe.
Într-o seară, Mariana a bătut la ușa biroului lui Sebastian.
—Pot să vă răpesc două minute?
—Sigur.
A rămas în picioare.
—Am reușit să strâng suficienți bani ca să închiriez o garsonieră. Vreau să eliberez apartamentul.
Sebastian a zâmbit pentru prima dată.
—Mă bucur că ai ajuns în punctul acesta.
Ea a scos un plic.
—Și mai este ceva.
Înăuntru se aflau câteva bancnote.
—Prima parte din cheltuielile pe care le-ați făcut cu mine.
Sebastian a împins plicul înapoi.
—Ți-am spus de la început că apartamentul gol mă costa oricum.
—Știu. Dar eu trebuie să știu că am plecat pe picioarele mele.
De data aceasta, el a acceptat doar o bancnotă de valoare mică.
—Atât. Restul îi păstrezi pentru Matei.
Mariana a zâmbit pentru prima dată de când se cunoscuseră.
Câteva luni mai târziu, Ion, paznicul, a găsit în camera de pază o cutie cu prăjituri și un bilețel scris de mână.
„Pentru omul care, într-o noapte, a ales să nu întoarcă privirea. Dacă nu erați dumneavoastră, fiul meu nu ar fi avut primul lui acoperiș.”
Ion a citit mesajul de două ori, apoi și-a șters discret ochii.
Sebastian a privit de la fereastra biroului cum Mariana își așeza copilul în scaunul de mașină înainte să plece spre noua ei locuință. Nu schimbase lumea și nici nu rezolvase toate problemele unei necunoscute. Dar, într-un moment în care cineva avea nevoie doar de un loc sigur și de puțină încredere, alesese să deschidă o ușă în loc să o închidă.
Iar uneori, exact de acolo începe cu adevărat o viață nouă.