— Ai verificat documente publice ca să ne spionezi? — a întrebat ea, indignată. — Asta este o încălcare a vieții noastre private.
— Viața privată este una. Frauda este alta — a răspuns Ion.
Andrei a înghițit în sec, apoi și-a recăpătat calmul.
— Tată, nu înțelegi cum funcționează structurile moderne. Grupul Dumitrescu este o societate temporară. Este pentru taxe, protecția patrimoniului și optimizare fiscală. În 90 de zile, proprietatea va fi trecută pe numele nostru.
Advertisements
Ion știa că minte. Negociase cu bănci, avocați și instituții timp de zeci de ani. Explicația aceea era doar o mască elegantă pentru un furt.
Dar n-a intrat în conflict.
S-a uitat la Andrei, apoi la Bianca, și și-a lăsat umerii în jos ca un bătrân învins.
— Iertați-mă. M-am speriat. Poate că nu mai înțeleg cum merg lucrurile în ziua de azi.
Bianca a zâmbit discret. Andrei a răsuflat ușurat.
Ion a ieșit încet din birou. Când a deschis ușa de sticlă, a văzut în reflexia ei monitorul fiului său.
Andrei tocmai trăgea un dosar în coșul de reciclare.
Numele era cât se poate de clar:
Transferuri_Fond_Pensie_Ionescu
Și atunci Ion a înțeles că vila furată era doar primul strat al unui coșmar.
Ion nu s-a întors în biroul fiului său.
A coborât calm scările, a ieșit din clădire și s-a urcat în mașină. Doar când a închis portiera și-a permis să închidă ochii pentru câteva secunde.
— Nu casa este problema… a murmurat.
Elena l-a privit fără să spună nimic.
— Dacă umblă la fondul meu de pensie și la rezervele firmei, atunci tot ce am construit în 45 de ani poate dispărea.
În aceeași după-amiază și-a sunat vechiul avocat, omul care îl reprezentase încă din primii ani ai companiei.
— Vreau un audit complet. Discret. Fără ca Andrei să afle.
În următoarele două săptămâni, echipa de audit a verificat fiecare cont, fiecare transfer și fiecare contract important din ultimii trei ani.
Rezultatul a fost mai grav decât își imaginase.
Nu dispăruseră doar cei 14 milioane de lei pentru vilă.
Mai multe sume fuseseră transferate către firme de consultanță fără activitate reală, toate având legături cu Grupul Dumitrescu. Existau facturi pentru servicii inexistente și contracte aprobate exclusiv de Andrei.
Când avocatul i-a pus raportul pe masă, Ion a rămas tăcut.
— Vorbim despre o eroare? a întrebat în cele din urmă.
— Nu. Vorbim despre un mecanism bine pus la punct.
În seara aceea, Ion l-a invitat pe Andrei la el acasă.
Au stat unul în fața celuilalt, în aceeași sufragerie în care, cu zeci de ani în urmă, îl învățase să citească și să facă primele calcule.
— Îți mai dau o singură șansă, i-a spus liniștit. Spune-mi adevărul.
Andrei a tăcut mult timp.
În cele din urmă, privirea i s-a coborât.
— La început a fost doar casa.
Ion n-a spus nimic.
— Bianca și mama ei mi-au spus că este doar o soluție temporară. Apoi au apărut alte investiții, alte firme… De fiecare dată îmi spuneau că este legal și că tu oricum ai suficienți bani.
— Și tu ai crezut?
Andrei și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am vrut să cred.
Pentru prima dată după multe zile, Ion l-a văzut nu ca pe directorul financiar al firmei, ci ca pe fiul lui, un om care luase decizii greșite și nu mai știa cum să iasă din ele.
A doua zi, consiliul de administrație s-a întrunit.
Andrei a fost suspendat din funcție până la finalizarea anchetei interne.
Toate conturile companiei au fost blocate temporar pentru tranzacții neesențiale, iar firmele implicate au fost acționate în instanță pentru recuperarea prejudiciului.
Camelia și Bianca au încercat să negocieze.
Au propus returnarea vilei și anularea mai multor contracte dacă Ion renunța la plângere.
El a refuzat.
— Nu este vorba doar despre bani, a spus calm. Este vorba despre încredere.
Procesul a durat aproape un an.
O mare parte din prejudiciu a fost recuperată, inclusiv drepturile asupra imobilului cumpărat din banii lui Ion.
Andrei a acceptat să răspundă pentru deciziile sale și a depus mărturie despre modul în care fusese convins să semneze documentele.
Relația dintre tată și fiu nu s-a reparat peste noapte.
Au trecut luni întregi fără să-și vorbească.
Dar într-o dimineață, Andrei a venit la casa părinților săi fără să anunțe.
Nu cerea bani.
Nu cerea funcții.
Doar a spus:
— Tată… dacă vreodată voi reuși să-mi recâștig locul în viața voastră, vreau să fie prin muncă, nu pentru că sunt fiul tău.
Ion s-a uitat lung la el.
Apoi i-a întins mâna.
— Încrederea nu se moștenește. Se câștigă. Dacă ești dispus să începi de la capăt, eu sunt dispus să-ți dau ocazia.
Nu era un final perfect.
Dar era începutul unei împăcări bazate, în sfârșit, pe adevăr și responsabilitate.