Sofia a ridicat privirea din telefon și a lăsat liniștea să se așeze.
Opt minute.
Atât îi mai rămăsese.
Nu pentru a se justifica.
Nu pentru a se certa.
Ci pentru a decide dacă mai merită să-i lase pe oamenii aceștia să-și continue spectacolul.
Advertisements
Un cuplu de lângă lift șoptea.
Un domn în costum scump își drese glasul, stânjenit.
Cineva a scos telefonul și a început să filmeze.
Cătălin a zâmbit strâmb.
„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”
Sofia a apăsat un buton.
„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm.
„Începem.”
Pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani.
Costum închis, birou sobru, steagul României în spate.
„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos.
„Consiliul e pregătit.”
Cătălin a înghețat.
Maria s-a oprit din tastat.
Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a așezat pe tejghea.
„Înainte să semnăm”, a continuat bărbatul, „vreau să confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se face integral, cu plata în avans, 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în seara asta.”
În hol a căzut o liniște grea.
Cătălin a înghițit în sec.
„Cum adică… achiziția?” a bâiguit el.
Sofia l-a privit pentru prima dată drept în ochi.
„Adică hotelul nu mai e al cui credeai.”
Maria a făcut un pas înapoi.
Fața i se albise.
„Doamna Popescu”, a continuat vocea din telefon, „doriți să păstrăm actualul personal?”
Sofia s-a uitat în jur.
La cardul călcat.
La zâmbetele batjocoritoare.
La cuvintele aruncate fără rușine.
Apoi a inspirat adânc.
„Nu.”
Un murmur a străbătut holul.
„Toți angajații din tură sunt concediați, cu efect imediat”, a spus ea.
„Fără scandal. Fără jigniri. Actele vor fi trimise mâine.”
Cătălin a încercat să protesteze.
„Nu puteți face asta! Eu sunt directorul aici!”
Sofia a zâmbit pentru prima dată.
Un zâmbet calm, dar rece.
„Ai fost.”
A ridicat din nou telefonul.
„Vă rog să trimiteți echipa de tranziție.”
A închis.
Timp de câteva secunde, nimeni nu a mișcat.
Apoi un bărbat în vârstă s-a apropiat de Sofia.
„Doamnă… îmi pare rău pentru ce ați îndurat.”
Sofia a dat din cap.
„Se mai întâmplă.”
Un tânăr portar, care nu spusese nimic toată seara, a făcut un pas înainte.
„Dacă pot ajuta cu bagajele…”
„Mulțumesc”, a spus ea.
„Tu rămâi.”
Maria a izbucnit în plâns.
Cătălin a ieșit val-vârtej, fără să se mai uite înapoi.
La 23:59, liftul s-a deschis.
Sofia a pășit înăuntru, cu geanta veche pe umăr și cardul negru înăuntru.
Nu ca o răzbunare.
Ci ca o lecție.
Când ușile s-au închis, holul a rămas gol.
Doar marmura rece și ecoul unei seri în care niște oameni au învățat, prea târziu, că aparențele nu spun niciodată toată povestea.