Am rămas cu scrisoarea în mână minute întregi.
Nu înțelegeam nimic.
Omul pe care îl prinsesem în curte era chiar unchiul meu.
Cel care mă crescuse aproape ca pe propriul copil după ce tata murise.
În scrisoare scria:
„Dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că am eșuat. Am vrut să mă urăști, nu să mori.”
Am simțit un nod în gât.
Am continuat să citesc.
„În urmă cu doi ani ai fost martor, fără să-ți dai seama, la ceva ce nu trebuia să vezi. Oamenii aceia au crezut că îți amintești. Din ziua aceea te urmăresc.”
Mi-am amintit instantaneu.
O oprire la o benzinărie, într-o noapte.
O mașină neagră.
Doi bărbați care încărcau în grabă niște cutii într-o dubă.
Nu dădusem importanță.
Dar unchiul meu era acolo.
El văzuse tot.
În scrisoare continua:
„Mesajele, anvelopele tăiate și geamurile sparte nu au fost făcute doar de mine. Primele au fost ale lor. Eu am încercat doar să te țin departe de locurile în care știau că vei ajunge.”
Am înțeles de ce îmi spunea mereu să nu parchez în anumite locuri.
De ce mă suna fără motiv și mă ruga să schimb traseul.
Nu era paranoia.
Încerca să mă țină în viață.
La sfârșitul scrisorii era o cheie și o adresă.
„Dacă nu mă mai găsești, mergi aici. Vei afla tot.”
Am plecat chiar în aceeași zi.
Adresa ducea la o cabană izolată, în mijlocul pădurii.
Cheia a deschis ușa fără efort.
Înăuntru era un birou.
Pe el se afla un laptop.
L-am pornit.
Nu avea parolă.
Pe ecran exista un singur fișier.
„Pentru Cristian.”
L-am deschis.
Era un videoclip filmat chiar de unchiul meu.
Avea fața obosită și vorbea în șoaptă.
—„Dacă vezi înregistrarea asta, înseamnă că nu am mai reușit să ajung la tine.”
A făcut o pauză lungă.
—„Nu am fost niciodată eroul poveștii tale. Am fost doar omul care a încercat să repare greșeala pe care am făcut-o cu douăzeci de ani în urmă.”
Apoi a ridicat o fotografie.
În ea eram eu, copil.
Lângă mine era tata.
Iar în spatele nostru…
Unchiul.
Și încă un bărbat.
Fața acelui bărbat era tăiată cu un marker negru.
—„El este adevăratul motiv pentru care ai fost urmărit toți acești ani. Dacă îl vezi vreodată… nu spune că mă cunoști.”
Exact atunci s-a auzit zgomotul unei mașini oprind în fața cabanei.
Am stins laptopul și m-am apropiat de fereastră.
Dintr-un SUV negru au coborât trei bărbați.
Unul dintre ei ținea în mână aceeași fotografie.
Dar fără marker.
Pentru prima dată am văzut chipul celui ascuns.
Mi s-a făcut rău.
Îl cunoșteam.
Îl vedeam aproape în fiecare săptămână.
Era chiar comisarul de poliție care se ocupase de toate plângerile mele.
Și atunci am înțeles de ce nimeni nu găsise niciodată vinovatul.