…a început încă din clipa în care Lidia a încercat să zâmbească. Un zâmbet scurt, forțat, ca o crăpătură într-un perete vechi. Apoi a dat din cap, semn că acceptă să meargă cu el. Săndel i-a luat traista din mână și au pornit încet, în tăcere, printre tarabele pline cu mere, cartofi și verdeață.
Nu știa cum să respire. De parcă fiecare pas îl întorcea înapoi în copilărie, în zilele când o urmărea cu ochii pe uliță și își promitea în gând că într-o zi îi va spune tot. N-a făcut-o niciodată. Viața l-a purtat în alte direcții, iar pe ea o văzuse doar din când în când, fugitiv, ca pe un vis care nu se mai prinde.
Acum era la un braț distanță. Dar realitatea era alta: femeia asta trăgea după ea o durere uriașă.
Când au ajuns la mașină, Săndel i-a deschis portiera.– „Mulțumesc…” a zis ea încet, cu voce stinsă.
Au pornit prin oraș, trecând pe lângă blocurile noi și vechi, pe lângă oameni grăbiți, pe lângă magazine în care se vedea lumina rece a neoanelor. Niciunul nu vorbea. În liniștea aia groasă, Săndel simțea cum i se strânge pieptul.
La un moment dat, Lidia a rupt tăcerea:– „Săndele… nu m-am gândit vreodată că o să te mai văd.”– „Nici eu… dar uite că viața ne aduce unde nici nu gândim.”
Ea a privit pe geam, cu ochii umezi.– „Am fost bine cu el. Am dus-o greu, dar am fost bine. A murit repede… într-o lună. De atunci… parcă n-am aer.”
Săndel a clipit de câteva ori, să-și țină lacrimile.– „Îmi pare tare rău, Lidio. Nici nu știu ce să zic… dar sunt aici. Dacă ai nevoie.”
Și atunci, pentru prima dată, femeia s-a întors spre el cu o privire altfel. Nu de îndrăgostită. Ci de om care, după mult timp, simte că nu mai e singur pe lume.
Au ajuns în fața blocului unde locuia. Un bloc vechi, cu fațada scorojită, dar cu ghivece de flori pe pervazuri – semn că oamenii încercau să aducă puțină culoare în viață.– „Urci puțin?” a întrebat ea, cu o voce aproape rușinată.
Săndel a ezitat o secundă. Asta era mai mult decât și-ar fi imaginat dimineața când plecase la piață.– „Dacă vrei tu…”
Au urcat scările în tăcere. Lidia și-a căutat cheile cu mișcări lente, obosite. Când a deschis ușa, în casă mirosea a levănțică și a haine ținute prea mult în dulap. Pe masă era o lumânare aprinsă, iar pe perete, o fotografie înrămată cu soțul ei.
Săndel a simțit un nod în gât.– „Dacă vrei, pot să mai trec pe la tine din când în când…”Lidia a clătinat încet din cap.– „Nu vreau să te implic în necazurile mele.”
Aici a simțit lovitura. Dar n-a renunțat.– „Nu-s necazuri, Lidio. E viață. Și toți trecem prin ea cum putem.”
Ea a închis ochii câteva secunde, apoi a spus:– „Mi-e frică, Săndele. De viitor… de singurătate… și mai ales de ce o să zică lumea dacă te vede la mine.”El a râs scurt, amar:– „Lumea zice oricum. Lumea trăiește din vorbe. Noi… să trăim din ce simțim.”
A urmat o tăcere lungă. Lidia își frământa degetele, iar el o privea ca pe ceva ce n-a crezut vreodată că o să mai întâlnească.
Apoi, ca un curaj venit de nicăieri, ea a spus:– „Mâine dimineață… dacă ai drum prin zonă… vino să bem o cafea.”
Pentru Săndel, cuvintele astea au sunat ca o minune.– „Vin.”
A ieșit din apartament cu inima cât un purice și cât un munte în același timp. Cobora scările și simțea cum îi tremură genunchii. Cumva, într-o singură zi, viața lui, care părea că se chircește de ani buni, se rotise la 180 de grade.
A doua zi dimineață, la ora opt, era la ușa ei cu două cafele în mână.Când Lidia a deschis ușa, nu mai era în negru. Purta un pulover crem, simplu, iar părul era prins la spate. Avea sub ochi cearcăne, dar privirea… era altfel.
– „Ai venit.”– „Ți-am zis că vin.”
Au băut cafeaua la masă, în liniște. Apoi Lidia a zis:– „Săndele… poate că viața nu s-a terminat pentru mine. Poate că… începe altfel.”
El a zâmbit pentru prima dată cu adevărat după ani de zile.– „Și pentru mine, Lidio. Și pentru mine.”
În dimineața aceea, fără vorbe mari, fără promisiuni făcute în grabă, doi oameni loviți de destin au ales să mai dea vieții o șansă.Nu pentru că uitaseră trecutul.Ci pentru că, în sfârșit, au avut curajul să creadă că viitorul poate fi altfel.
Și a fost.