Am închis ochii o clipă, lăsând întrebarea lui Vargas să plutească în aer. Nu aveam chef să-mi scot trecutul la lumină, nu în seara aceea, când totul se strângea în piept ca un nod care nu ceda. Dar tăcerea mea a spus mai multe decât un roman întreg.
— Aha… — a făcut el, dând din cap. — Atunci nu e orice nuntă.
Nu, nu era. Și poate tocmai de asta simțeam stomacul ghem. Mi-am trecut palma peste uniforma de pe birou, una dintre puținele pe care le purtam cu mândrie… și cu durere. Fiecare insignă avea un preț. Uneori în sânge, alteori în suflet.
— Dacă mergeți… o să fie greu, a continuat el.— Știu.— Și totuși… cred că trebuie să mergeți.
Am ridicat privirea. Nu obișnuia să-mi dea sfaturi. Dar acum, chipul lui era atât de sincer încât m-a dezarmat.
— Familia e… — a început.— Uneori, familia e doar un cuvânt, Vargas.
Am zis-o fără furie. Doar cu oboseala unui om care a încercat prea mult, prea des, să fie văzut.
În noaptea aceea, n-am dormit aproape deloc. M-am plimbat prin cameră, am deschis cufărul cu amintiri și l-am lăsat așa, cu capacul sprijinit. Înăuntru erau poze, scrisori, o iconiță mică de la bunica. Lucruri care altădată îmi țineau loc de casă. Acum erau doar dovezi că viața nu merge niciodată cum ți-ai imaginat.
**
Ziua nunții a venit prea repede.
Când am ajuns la restaurantul din Pitești, o sală mare, împodobită cu flori și lumini calde, am simțit imediat privirile. Unele curioase. Altele tăioase. Familia mea era adunată într-un singur colț, ca un stup care se agită când vede o umbră.
Sora mea, Iulia, era superbă. Rochie albă, simplă, elegantă. Dar privirea… aceea era aceeași privire care, în copilărie, mă făcea să mă simt mică. „Tu ești problema”, părea să spună. „Și nu te iert că ai devenit altceva decât ce voiam noi.”
M-am apropiat de masă, în tăcere. Mama s-a întors spre mine, cu același zâmbet politicos care tăia mai bine decât un cuțit.
— Ai venit, Elena.— Am venit.
N-am spus mai mult. Nici ea.
Apoi, paharul ridicat al Iuliei, cuvintele ei spuse cu voce dulce, dar usturătoare:
— Aș vrea să fac un toast pentru sora mea… rușinea familiei, dar și cea mai constantă surpriză a vieții noastre!
Râsete. Multe.
Ca un roi de viespi.
Și eu, în picioare, cu uniforma mea perfectă, simțind cum fiecare vene mi se încordează.
Atunci s-a auzit o mișcare. Un scaun împins. Pași hotărâți.
Comandantul Andrei Fântână, în uniformă impecabilă, a venit spre mine. S-a oprit, s-a îndreptat în poziție de drepți și… m-a salutat.
— Doamnă general, e o onoare.
Sala a tăcut brusc.
Râsetele s-au stins, ca și cum cineva ar fi suflat peste ele.
Iar mama… mama a clipit de parcă nu înțelegea ce vede.
Iar Iulia? Albise.
— Aș vrea să știți cu toții, a continuat el, că omul ăsta — și a arătat spre mine — mi-a salvat viața. Și nu doar mie. Multora. Dacă există cineva în sala asta care merită respect, e ea.
Nu știu cât a durat liniștea. Poate o secundă. Poate o viață.
Dar atunci am simțit ceva ce nu simțisem de ani: greutatea care mă apăsa în piept a început să se ridice.
M-am uitat la el, la sala întreagă, la familia mea.
Și am zis, cu vocea calmă, fermă, a unei femei care și-a regăsit locul:
— Eu nu am venit pentru scuze. Nici pentru aplauze. Am venit ca să închid un capitol. Și o fac acum.
Am lăsat paharul pe masă, m-am întors și am pornit spre ieșire.
Dar înainte de a ajunge la ușă, mama a rostit, abia auzit:
— Elena… stai.
M-am oprit.
Pentru prima dată după mulți ani, în vocea ei era tremur. Nu furie. Nu judecată.
Doar… regret.
— Nu te-am înțeles niciodată, a spus ea. Dar asta nu înseamnă că nu te-am iubit.
Am închis ochii. Unele răni nu se vindecă repede. Dar măcar se pot opri din sângerat.
M-am întors spre ea și am zis:
— Poate că, într-o zi, putem încerca din nou. Dar nu azi.
A dat din cap. Și a înțeles.
Am plecat din sală fără să mă uit înapoi. Afară era răcoare, iar vântul bătea steagul de pe terasa localului, exact ca pe baza militară. Doar că acum, pentru prima dată, simțeam că steagul acela nu protesta.
Mă saluta.